Esti cat de fericit vrei tu sa fii

Cei mai multi oameni se gandesc la fericire ca la o chestiune egoista: ”Vreau sa fiu fericit – si vreau sa fiu fericit pentru mine”. As vrea sa sugerez ca, de fapt, fericirea este, de departe, mai mult decat o dorinta egoista. De fapt, ea este o obligatie morala.

Stiu ca cei mai multi oameni nu s-au gandit niciodata la fericire in felul acesta. O buna parte din viata nici eu n-am facut-o. Credeam ca fericirea, si mai ales cautarea ei, era ceva ce tine doar de fiecare in parte.

Dar nu e asa.

Daca esti sa nu fericit, si mai ales, daca te comporti sau nu ca om fericit are legatura cu altruismul, nu cu egoismul, pentru ca tine de cum afectezi vietile celor din jurul tau. Si asta face din fericire o problema de morala.

Intrebati pe oricine care a fost crescut de un parinte nefericit daca fericirea este sau nu o chestiune morala si va asigur ca raspunsul va fi ”da”. Nu este deloc placut sa fii crescut de un parinte nefericit sau sa fii casatorit cu o persoana nefericita sau sa fii parintele unui copil nefericit sau sa lucrezi cu un coleg nefericit.

Fericirea noastra ii afecteaza pe ceilalti profund. Din acest motiv, fericirea este o obligatie morala. Suntem obligati, din punct de vedere moral, macar sa actionam ca fiind cat de fericiti se poate – chiar daca nu ne simtim fericiti.

Oamenii nu trebuie sa se lase condusi de sentimente deoarece nu felul in care ne simtim ii afecteaza pe ceilalti, ci modul in care actionam.

O stare de spirit proasta poate fi foarte bine asemanata cu o respiratie urat-mirositoare. De ce ne spalam pe dinti de mai multe ori pe zi? Nu doar din ratiuni de igiena, ci si pentru ca vrem sa avem o respiratie placuta pentru oricine intra in contact cu noi.

Acelasi lucru este valabil si cand vine vorba de starea noastra de spirit. O dispozitie proasta ar trebui privita exact o respiratie urat-mirositoare. De ce sa imi provoci mie un disconfort? Sau de ce sa iti provoc eu tie un disconfort? Nu e deloc corect. De asta trebuie sa actionam ca fiind cat de fericiti se poate, cat de des se poate.

Si aproape oricine poate face asta. Indiferent cat de nefericit te poti simti intr-un anumit moment, poti si trebuie sa iei o decizie despre cum te vei comporta. Poate ca nu putem controla sa ne simtim tristi sau fericiti, dar suntem liberi sa decidem daca vom arata celor din jur o mina vesela sau una trista.

Asta nu inseamna ca nu ne impartasim sentimentele si emotiile cu prietenii cei mai apropiati sau cu partenerul de viata. Bineinteles ca o putem face: ”Stii? Sunt foarte trist. Am avut o problema la munca astazi. Am o problema in casnicie. Am o problema cu copilul. Am probleme cu parintii.”

Dar nu trebuie sa provoci, cu nefericirea ta, o stare proasta celor din jur. Asta e cu totul alta poveste.

Toti avem capacitatea sa controlam felul in care ne exprimam, indiferent cum ne-am simti. Va pot demonstra. Imaginati-va ca cineva se comporta urat cu partenerul de viata, iar in acel moment cineva suna la usa. Ati observat vreodata cat de frumos se va purta aceasta persoana cu noul-venit? Cum de  fost posibil ca – intr-o secunda – acea persoana sa treaca de la se purta mizerabil cu partenerul de viata la a actiona cordial fata de noul-venit? Evident, putem sa ne controlam dispozitia.

Sau ce spuneti de alt exemplu? Sa zicem ca esti, cronic, intr-o stare de spirit neplacuta si v-as oferi zece mii de dolari pe saptamana sa nu mai fiti intr-o dispozitie proasta. Credeti ca asta v-ar face sa va schimbati dispozitia? Eu cred ca da.

Si, daca e sa fiu sincer, avem chiar si puterea  de a modifica felul in care ne simtim, nu doar modul in care actionam. Abraham Lincon a spus odata casuntem cat de fericiti decidem sa fim. Si asta e ceea ce ar trebui sa decidem. Sa fim fericiti este bine pentru noi si este ceea ce datoram si celor care exista in vietile in noatre.

Sa devii fericit este de fapt o consecinta a faptului ca te comporti ca si cum ai fi fericit: cu cat ne exprimam mai mult ca fiind fericiti, cu atat devenim mai fericiti. Credem ca actiunile noastre sunt determinate de sentimentele pe care le avem. Dar avem puterea sa obtinem exact opusul – sa ne construim sentimentele in functie de actiunile pe care le intreprindem. Ar trebui ca felul in care ne comportam sa ne influenteze sentimentele mai mult decat permitem sentimentelor sa ne influenteze comportamentul.

Deci, da, intr-adevar avem o obligatie morala sa fim fericiti sau, macar, sa actionam ca si cum am fi. Cei fericiti fac lumea un loc mai bun, in timp ce nefericitii o fac mai rea. Fericirea este o chestiune foarte importanta. Lincoln avea dreptate, suntem cat de fericiti decidem sa fim: e timpul sa luam aceasta decizie.

FRAZE PE CARE NU LE VOR SPUNE NICIODATĂ OAMENII INTELIGENȚI

Dacă nu ești cel mai bun interlocutor atunci când te angajezi într-o discuție, poate ar trebui să înveți de la cei care știu mereu ce trebuie să spună și ce nu. Este vorba despre persoanele care se pot lăuda cu relații bune în toate cercurile, datorită competențelor lor de comunicare.

Iată care sunt frazele pe care niciodată persoanele inteligente nu le folosesc într-o conversație.

”Arăți obosită!”

Persoanele obosite nu sunt niciodată atrăgătoare, au ochii roșii, cearcăne și păr ciufulit. Nu s epot concentra, motiv pentru care sunt ușor de indispus. Nimeni nu ar vrea să audă că arată pe cât de rău se simte.

Spune în schimb: ”E totul în regulă?”. Majoritatea oamenilor care îi ”complimentează” astfel pe cei din jur vor, de fapt, să ajute, însă nu reușesc să-și exprime corespunzător dorința. Dacă întrebi persoana din fața ta cum se simte o determini să-și împărtășească problemele, chiar și soluțiile, în cazul în care nu le poți deduce tu. Atunci poți începe să faci o faptă bună.

”Uau, ai slăbit mult!”

Această frază care se vrea a fi un compliment are efect tocmai invers. Nu spui altceva decât că persoana care a topit kilogramele a arătat foarte rău.

Spune în schimb: ”Arăți fantastic!”. Este cea mai sigură propoziție pe care o poți rosti în cazul unei persoane care a slăbit.

”Erai prea bună pentru el”

Spunându-i acest lucru unei persoane care tocmai a ieșit dintr-o relație, mai ales dacă este vorba de o legătură de lungă durată, nu faic decât să-i transmiți că a făcut de la bun început o alegere proastă, că are gusturi nepotrivite și că tu, crezând acest lucru, nu ai încercat să o avertizezi.

Spune în schimb: ”El are de pierdut”. Este o frază prin care îți pot sprijini prietena într-un mod optimist și entuziast, fără să critici în vreun fel pe cineva.

”Mereu faci…” sau ”nu faci niciodată…”

Este o frază menită să eticheteze un anumit comportament. Nimănui nu-i place să fie criticat, dar mai ales să audă o astfel de formulare.

Spune în schimb: Pur și simplu spune-i, punctual, persoanei din fața ta că ai o problemă cu ceea cea făcut.

”Arăți bine pentru vârsta ta”

Este nepoliticos să amintești unei persoane în etate că are o anumită vârstă.

Spune în schimb: ”Arăți bine!”. Este un compliment care nu încadrează persoana căreia îi este adresat într-o anumită categorie.

”Baftă!”

Este o urare de bine, însă denotă faptul că persoana căreia îi este adresată are nevoie de o intervenție externă (eventual a Divinității) pentru a reuși. Îi dați impresia spunând asta că nu poate avea succes în acțiune ape care vrea să o întreprindă prin forțele proprii.

Spune în schimb: ”Știu că poți reuși”. Este o încurajate mult mai valoroasă decât mult uzitatul ”Baftă!”.

Politetea costa

Daca nu putem sa fim buni, sa incercam sa fim macar politicosi

Sa fii politicos pare desuet. Sau, cel putin, e incomod. E mai usor sa spui ce vrei, sa faci ce simti, sa nu te incorsetezi in norme si etichete sociale, asezand toate aceste gesturi sub umbrela cuprinzatoare a "libertatii de exprimare".

"Nu mai suntem in secolul XIV !", ma vor apostrofa unii.

Nu, nu o sa fiu un snob care proslaveste maniere aristocrate, care, poate (doar poate!) nu isi mai au locul in lumea "moderna" in care traim. Desi, sincer va spun, nu vad cum ar putea ele sa strice. In fine, inteleg ca barbatii nu mai saruta maini (desi, femeile se  coloreaza in obraji de fiecare data cand li se intampla asta), ca biletul de multumire pentru un cadou sau o cina este din alte vremuri sau ca vizitele nu se mai anunta intotdeauna (doar suntem prieteni buni,  nu-i asa?). Inteleg perfect ca lumea s-a schimbat, ca ne putem permite astazi gesturi care altadata s-ar fi considerat necioplite.

E drept. Societatea s-a schimbat, dar cine spune ca a si evoluat?

In anii pe care i-am petrecut m-au frapat de multe ori (la inceput mai mult, apoi din ce in ce mai palid) micile gesturi de politete care… lipseau.  Si pornesc cu exemplele de la cei mai multi vecini ai mei care nu saluta decat daca ii saluti (si, chiar si atunci, te saluta cu zgarcenie – numai cu jumatate de gura – si te privesc incruntati, semn clar ca nu le place sa intre in vorba cu straini, fie ei straini cu care impart un perete, un lift, acelasi aer inchis de bloc).

As putea sa continui cu imbulzeala din autobuz, cand oamenii se calca la propriu in picioare, dar nimeni nu se sinchiseste de un "pardon" sau un "va rog sa ma scuzati".

Sa inchei cu ignoratul "multumesc", pe care-l aud destul de rar, dar totusi mai des decat pe prietenul lui "cu placere"?

Apropo, de "te rog" mai stie cineva ceva?

Acum m-am mai obisnuit putin cu starea de fapt si mi-am domolit din asteptarile la acest capitol. Ca sa ma protejez pe mine, pana la urma, de nervi gratuiti si de niste frustrari in plus. Si ce greseala am facut. Cand te obisnuiesti sa ceri putin, primesti putin.

Cu toate astea, sa oferi locul in metrou unei persoane mai in varsta mi se pare elementar (nu intotdeauna ti se multumeste pentru gest, dar cine sta sa contorizeze?). Sa spui "imi cer scuze" daca ai lovit din greseala cu geanta (nu mai vorbesc de cosul cu cumparaturi) o persoana e minimul de curtoazie sociala pe care il pot accepta. Mi se pare firesc sa saluti cand intri intr-o incapere sau sa ajungi la timp la o intalnire.

Imi este tot mai clar ca politetea devine din ce in ce mai mult o cenusareasa. Dar, la fel ca Cenusareasa, si politetea se poate transforma - chiar daca nu peste noapte - dintr-o fata ignorata in regina balului. In poveste, era nevoie de putina magie. In cazul nostru e poate mai simplu de atat. Nu avem nevoie decat de dorinta de a incepe si determinarea de a continua.

Haideti sa nu mai uitam de acele cuvinte simple, care ar trebui spuse mai des: "buna!", "multumesc!", "te rog!", "pardon!", "va doresc o zi buna!", "ma scuzati!" (putem sa le insotim de un zambet, ca sa nu se simta singure). Nu dureaza decat o secunda sa le rostim, dar efectul lor e terapeutic sau contagios, depinde de situatie. Daca nu se vindeca oamenii de impolitete cand vad la altii politete, poate macar se molipsesc.

Daca nu putem sa fim buni, sa incercam sa fim macar politicosi, spunea Nicolae Steinhardt in Jurnalul fericirii. Poate sa-l contrazica cineva?

La final, nu uitati ca lipsa de politete costa.

Iată ce se întâmplă

Înghițirea spermei în timpul actului sexual are atât beneficii cât și riscuri. Însă, poți să te bucuri de nectarul din prunele partenerului tău dacă el este perfect sănătos și nu este purtător de boli cu transmitere sexuală.

Deși pentru multe femei înghițirea spermei în timpul sexului oral, reprezintă un subiect tabu și chiar de ne conceput, trebuie să știi că poți avea parte de plăceri nebănuite dacă decizi să faci acest lucru.

Indiferent că te atrage sau nu o asemenea experienţă, este important să ştii ce riscuri şi beneficii sunt corelate cu înghiţirea spermei.

Dacă înghiți sperma nu vei rămâne gravidă, dar poți contacta HIV dacă partenerul tău este seropozitiv.

Sau poți lua alte boli produse de chlamydia, sifilisul, gonoreea, herpesul sau HPV, un virus extrem de periculos.

Unele femei nu înghit sperma pentru că sunt alergice la componentele lichidului seminal și ale spermatozoizilor.

Medicii recomandă ca înghiţirea spermei să fie practicată doar cu un partener stabil, care este cu analizele la zi.

Însă, înghițirea spermei are și beneficii nebănuite. Potrivit unui studiu, lichidul seminal are un efect antidepresiv. Femeile care înghit sperma se bucură de beneficiile substanţelor nutritive şi îşi micşorează riscul apariţiei depresiei.

Cercetătorii susţinând că aceste beneficii provoacă dependenţă, din pricina substanţelor conţinute de lichidul seminal.

Femeile care fac sex oral, fără să se retragă în momentul ejaculării, îşi dimunează riscul de a face Preeclampsia, o boală care apare în urma creşterii tensiunii sangvine şi care are o anumită incidenţă în cazul femeilor însărcinate.

Lichidul seminal îţi oferă substanţe nutritive întrucât conţine aproximativ 150 de mg proteine, 6 mg lipide, 11 mg carbohidraţi, 3 mg colesterol şi multe alte substanţe nutritive ca: zinc, potasiu, vitamina C şi B, calciu, acid citric, creatină, fructoză, acid lactic, magneziu, fosfor, sodiu şi seleniu.

Printre beneficiile substanţelor amintite se numără şi fortificarea sistemului imunitar, întreţinerea ţesuturilor, a muşchilor și albirea dinților.

Suntem pierduţi în gânduri

Vă invit să fiţi atenţi la orice — la faptul că vedeţi acest text, la propria respiraţie, la senzaţia produsă de contactul dintre corpul dumneavoastră şi scaun — preţ de doar şaizeci de secunde, fără a fi distraşi de gânduri discursive. Pare un exerciţiu simplu: nu trebuie decât să fiţi atenţi. Veţi descoperi, însă, că această sarcină este imposibilă. Chiar dacă vieţile copiilor dumneavoastră ar depinde de asta, tot nu aţi reuşi să vă concentraţi la ceva — nici măcar la senzaţia produsă de un cuţit atunci vă este ţinut la gât — mai mult de câteva secunde înainte să vă cufundaţi din nou în vâltoarea gândurilor. Această scufundare forţată în nerealitate este o problemă. De fapt, este sursa tuturor celorlalte probleme cu care ne confruntăm în viaţă.

În niciun caz nu neg importanţa gândirii. Gândirea lingvistică ne este indispensabilă. Este baza planificării, a învăţării explicite, a raţionamentului moral şi a multor altor însuşiri care ne definesc ca oameni. Gândirea reprezintă substanţa fiecărei relaţii sociale şi a fiecărei instituţii culturale existente. De asemenea, ea este fundamentul ştiinţei. Totuşi, identificarea noastră constantă cu fluxul gândurilor — cu alte cuvinte, eşecul în a recunoaşte gândurile drept gânduri, adică apariţii trecătoare în conştiinţă — este sursa principală a suferinţei umane şi a confuziilor.

Relaţia noastră cu propria gândire este atât de ciudată încât atinge punctul unui paradox. Atunci când vedem o persoană pe stradă care vorbeşte singură, de regulă presupunem că este bolnavă mintal. Dar şi noi vorbim cu noi înşine în mod constant — doar că suntem suficient de înţelepţi încât să ne ţinem gura închisă. Vieţile noastre din prezent abia pot fi zărite prin vălul discursivităţii noastre: ne spunem singuri ceea ce tocmai s-a petrecut, ceea ce era să se întâmple, ceea ce ar fi trebuit să se întâmple şi ceea ce ar putea să se întâmple. Ne repetăm tot timpul speranţele şi temerile despre viitor. În loc să existăm, pur şi simplu, ca noi înşine, pare că presupunem existenţa unei relaţii cu noi înşine. Este ca şi cum am avea o conversaţie cu un prieten imaginar dotat cu rezerve infinite de răbdare. Cu cine vorbim?

Deşi majoritatea dintre noi trăiesc cu senzaţia că suntem gânditorul din spatele gândurilor noastre şi receptorul experienţelor noastre, datorită ştiinţei ştim că această perspectivă este distorsionată. Nu există un sine sau un ego distinct care să sălăşluiască precum un minotaur în labirintul creierului. Nu există nicio regiune a cortexului sau vreo cale de procesare neuronală care să ocupe o poziţie privilegiată în ceea ce priveşte persoana noastră. Ca să folosim fraza lui Daniel Dennett, nu există un „centru al gravitaţiei narative”. Totuşi, în termeni subiectivi, nouă ni se pare că există unul.

Tradiţiile noastre contemplative (hinduse, budiste, creştine, musulmane, evreieşti etc.) sugerează la rândul lor, în grade diferite şi cu precizie variabilă, că trăim în mrejele unei iluzii cognitive, dar alternativa la această captivitate este aproape întotdeauna văzută prin prisma unei dogme religioase. Un creştin va recita Tatăl Nostru încontinuu de-a lungul unui weekend, va experimenta un simţ profund de claritate şi pace şi va concluziona că această stare mentală confirmă doctrina creştinismului. Un hindus va petrece o seară recitând cântece evlavioase către Krishna, se va simţi subit eliberat de simţul convenţional al sinelui şi va concluziona că zeitatea pe care a ales-o l-a blagoslovit cu graţie. Un adept al sufismului va petrece ore învârtindu-se în cercuri, va străpunge vălul gândului pentru o perioadă şi va crede că a stabilit o conexiune directă cu Allah.

Universalitatea acestor fenomene respinge afirmaţiile sectariene ale vreunei religii. Dat fiind că majoritatea celor ce au aceste experienţe auto-transcedentale le prezintă ca fiind inseparabile de teologia, mitologia sau metafizica pe care le-o asociază, nu este de mirare că oamenii de ştiinţă şi cei ce nu le împărtăşesc crezul tind să considere relatările produsul unor minţi dezorganizate sau exagerări ale unor stări mentale mult mai obişnuite, precum uluirea ştiinţifică, satisfacţia estetică, inspiraţia artistică etc.

Religiile noastre sunt în mod evident false, chiar dacă anumite experienţe asociate în mod clasic religiilor merită trăite. Dacă vrem să înţelegem cu adevărat mintea umană şi să depăşim unele dintre cele mai periculoase şi mai durabile surse ale conflictelor mondiale, trebuie să începem să ne gândim la întregul spectru al experienţelor umane în contextul ştiinţei.

Dar mai întâi trebuie să conştientizăm că suntem pierduţi în gânduri.

De ce este atât de dificil să fim fericiti?

Când ne gândim la toate micile bucurii cotidiene, cine oare s-ar mulţumi să fie fericit sau măcar să trăiască fără să se plângă de pe azi pe mâine! Şi mai sunt apoi toţi acei falşi nefericiţi care simt o plăcere în a se complace într-o stare de nemulţumire şi de regrete.

Şi atâţia alţii încă, ambiţioşii, capitaliştii sau cei dedicaţi bunăstării proprii, care ar vrea, pe lângă tot ceea ce au deja şi ceea ce vor mai avea încă, fericirea permanentă!Ce păcăleala, ce păcăleală evidentă! Şi totuşi, fiecare pare sincer în credinţa lui. Fiecare dintre noi are o idee despre fericire (despre ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să fie fericirea), idee pe care o păstrează în sinea lui, o anunţă deschis tuturor sau o cultivă în secret. Căutarea fericirii, chiar dacă se face pe căi diferite, este universală. Dar oare ceea ce căutăm cu adevărat este fericirea simplă, fericirea care nu se afişează, se primeşte cu bucurii simple, gesturi frumoase şi o seninătate evidentă?

Există câţiva înţelepţi care ştiu că fericirea este discretă asemenea flăcării unei lumânări puse într-un neon. Fericirea se ţese în jurul frumuseţii întrezărite şi pierdute, a incertitudinii persistente, a minunăţiilor care se descoperă în momentele de pace sau care se precipită în minunea de a fi viu. Fericirea de zi cu zi, ca un cadou în cristalul ei de lumină, în lumina soarelui, în căldura binevoitoare a unei zile pline de dulceaţă.

Fericirea generoasă, în pacea dăruită sau primită, în contemplarea nesperată a unui peisaj, a unei opere de artă, în culorile regăsite, în vibraţiile unei întâlniri. Pur şi simplu fericirea, strălucitoare, arzătoare, într-un prezent luminos. Nu fericirea care vine după nefericire, ci înaintea oricărui alt lucru, în eternitatea unei clipe.

Fericirea de a te trezi în fiecare dimineaţă, de a respira, de a deschide ochii, de a exista, de a sta în picioare, de a împărtăşi o cafea cu lapte, de a începe o nouă zi. Şi restul? A fi fericit sau nefericit? Crispat sau relaxat? Stresat sau eliberat? Toate acestea se adaugă în plus. Nu vrem decât fericirea, cu nenumăratele ei chipuri, cu surprizele ei, vrem să o simţim, la început ca pe o evidenţă, uneori acoperită, dar mereu prezentă, care alungă supărarea, stă alături de insuficienţă, traversează lumea imperfectă a aparenţelor. Fericirea, izvor devenit fluviu, aşteptată, cerută, capabilă să ne hrănească întreaga existenţă.

Fericirea este mai ales o aşteptare şi uneori, în mod miraculos devine o parte din realitate. În aşteptarea fericirii, nedreptatea nu constă în remuşcările sau în violenţele neiertătoare ale vieţii, ci mai degrabă în tot ceea ne împiedică pe fiecare dintre noi să trăim fericirea de a fi. Nedreptatea există în incapacitatea de a te simţi viu, prezent în prezent. În refuzul de a creşte, din frica de a te pierde sau de a te regăsi! Neînţelegerea care se poate transforma în nedreptate şi în persistenţa tuturor autoprivaţiunilor pe care ni le impunem, din frica de a nu fi pe plac, din teama de „ce va spune lumea”, de judecăţile de valoare, de credinţe eronate care ne abat de la drum atunci când vrem să îndrăznim să fim fericiţi împotriva a orice, când ne este teamă că o vom întâlni, când ezităm să o primim şi să ne topim în ea.

Fericirea, trebuie să reamintim acest lucru, este ca o lumină în cel mai întunecat colţ al fiinţei noastre. Flacără mică şi fidelă, răbdătoare şi neschimbată, pe care este bine să o însufleţim în fiecare zi, să o adăpostim de furtună, să o apărăm de urgiile supărărilor sau de ploaia disperării. O luminiţă pe care fiecare dintre noi avem datoria să o protejăm faţă de reavoinţă, de gândurile negative, e otrava resentimentelor, de obiceiurile stricte.

Fericirea este o cucerire permanentă asupra laşităţii, a descurajării sau a blocajelor.

Fericirea este o mică flacără strălucitoare, curajoasă, preţioasă, magică şi misterioasă, existând în inima fiecăruia.

O lumină ce ţâşneşte din aripile albăstrii ale tandreţei şi din murmurul plin de bunăvoinţă al acceptării.

Fericirea! Ah! Fericirea…

Mai stim sa iubim ?

De multe ori stau si ma intreb oare ce mai inseamna dragostea in ziua de astazi...Mai repede o vad ca pe o joaca. Traiesc cu impresia ca nu mai stim ce inseamna "sa iubesti". Totul se rezuma la placere si bani. Am devenit prea interesati de conditia noastra materiala si am renuntat intr-un fel la iubire si la romantism si chiar daca mai suntem un pic romantici acolo undeva in sufletul nostru ne este frica sa mai aratam acest lucru doar ca sa nu parem ridicoli in fata oamenilor.
E atat de ciudat cum totul se schimba. Devenim din ce in ce mai mult niste roboti care fac acelasi lucru in fiecare zi. Totul se invarte in jurul nostru si nu mai stim sa ne bucuram de micile placeri ale vietii. Viata asta este atat de frumoasa si atat de simpla, dar noi o facem sa para atat de complicata si greu de trait. Nu stiu poate am fost prea mult dezamagit de oameni, dar asta nu inseamna ca mi-am pierdut speranta si ca am renuntat a mai iubii. Cred in continuare ca iubirea este cel mai minunat sentiment pe care l-ai putea simtii vreodata. Te face atat de fericit si-ti da aripi si incredere in tot ce exista pe lumea asta .
Si asa cum spunea cineva:"Ca sa daruiesti trebuie sa primesti, iar ca sa primesti trebuie sa incepi prin a darui`" asa si cu dragostea.

  Ce înseamnă să iubeşti necondiţionat?-  înseamnă să iubeşti până când te doare. 

  „Înseamnă să iubeşti fără nici o aşteptare. Să ştii că există posibilitatea ca atunci când oferi, să fie doar un sens unic. Al tău. În fiecare zi să ciopleşti din tine, pentru ca forma voastră să se potrivească cât mai bine. Să îi ştii toate defectele, să faci cunoştinţă cu omu-i mai puţin frumos din interior, şi să-l accepţi aşa cum este. Să te trezeşti dimineaţa, deşi nu eşti o persoană matinală, doar ca să-i urezi o zi frumoasă. Să-ţi pui deoparte durerile, pentru o vreme, ca să poţi să le asculţi pe ale lui/ei. Să te duci la el/ea doar ca să fii alături de acel om.

      Când greşeşte, să-l primeşti înapoi,cu braţele deschise. Să ierţi, dacă e nevoie de 70 de ori câte 7. Înseamnă să iubeşti tot ce e legat de el, sau de ea. Să îi doreşti fericirea adevărată, chiar dacă asta ar însemna ca tu să nu faci parte din ea. Să te îndepărtezi dacă e cazul, dar să veghezi din umbră. Să iubeşti necondiţionat înseamnă să te uiţi la Dumnezeu şi să iei exemplu-I personal.”

    Poate nu e răspunsul pe care-l aşeptam. Dar aceasta este dorinţa mea