CINE SUNTEM DE FAPT ?

Habar nu avem ce vrem, unde ne indreptam, cine vrem sa ne fie alaturi in drumul nostru, ce Vrem sa facem, ce am vrea sa fim, cand am vrea sa plecam, de ce am vrea sa mai stam. suntem de multe ori aici dar gandul nostru acolo.

Suntem de multe ori prezenti doar fizic intr-un loc, langa o persoana. nu stim sa tragem linie, ne e frica de un esec, ne e frica sa tragem linie, sa vedem ce facem, ce am putea avea. ne e teama sa rupem o relatie, ne e teama de singuratate, ne complacem in relatii care nu au niciun viitor. din diverse motive. confundam dragostea cu obisnuita si cu rutina. ajungem sa acceptam multe lucruri din diverse motive..credem ca e ultima data cand se intampla. si trecem peste sau incercam sa facem asta. ne raman cicatrici peste tot dar continuam. cand e momentul sa spunem pas…ne gandim ca e mai bine asa si renuntam la idee.

In alte cazuri renuntam prea usor. alt om, alta poveste. de ce sa ii mai acorzi o sansa celui de langa tine? ce rost are. nu stim ce vrem, suntem o adunatura de haotici. in viata personala, la serviciu, peste tot. ne scapa de multe ori esenta, avem cheia la noi si nu o folosim. uitam de ea. in goana asta dupa ceva. nu stim ce. in maratonul asta uitam cine suntem, ce vrem…intram si iesim din vietile oamenilor senini. nu avem remuscari, nu avem regrete. nu ne punem prea multe intrebari. vrem ceva cu orice pret si ajungem sa il avem, il detinem, e al nostru. si ne intrebam senin “acum ce facem cu el?”. vedem care e treaba cu el si renuntam. o luam de la capat. alta cursa, alt finish. vrem sa le facem pe toate, ajungem sa nu ne mai multumeasca multe lucuri, nu mai stim sa ne bucuram, am uitat cum se face asta. credem ca totul ni se cuvine. vrem totul sau nimic. suntem radicali, lipsiti de toleranta.

Nu acceptam jumatati de masura. noi suntem centrul universului si noua ni se cuvine totul. vrem si mai mult si mai mare si mai incapator si mai puternic…vrem totul. acum. in secunda asta. vrem sa fie vineri. vrem weekend, vrem vacanta, vrem craciun, vrem prima de pasti, vrem sa nu fie luni niciodata, vrem sa ajungem mai repede la birou…alergam. vrem o relatie senzationala ca in filme, ca in carti. nu lasam de la noi, niciodata. nu dam sansa oamenilor care merita. vrem sa fie vara, vrem sa fie cald, vrem sa fie vacanta, vrem concediu…daca esti indragostit te panichezi. daca ai relatie vrei sa o arzi solo. daca esti singur te agati de toate persoanele..poate, poate ai o relatie cu una din ele.

Daca esti intr-o relatie vrei libertatea, daca esti liber habar nu ai ce sa faci cu libertatea. gandim pentru cel de langa noi, nu asteptam raspunsul la intrebari sau din contra punem 1000 de intrebari si asteptam 1000 de raspusuri. acum. fix in clipa asta. daca primesti complimemte de la cineva te gandesti “ce urmareste asta?”. nu suntem deloc degajati, nu avem fetele senine. suntem mereu tulburati, mereu in miscare. nu avem timp nici sa mancam linistiti. daca intalnesti pe cineva si totul merge bine..iti pui semne de intrebare “ce e cu asta?”, “de ce e bine?”….traieste. incearca sa traiesti nu sa supravietuiesti. poate merge 

Iubire la distanță

Ne știm de putin timp și, nu ne-am întâlnit niciodată, aș zice că ne cunoaștem pe de-a-ntregul. Însă cum ar putea cunoașterea s-acopere distanța dintre noi? Depărtarea se cere cucerită, iar cunoașterii nu-i stă în putință să cucerească nimic – poate, cel mult, să se apropie puțin câte puțin de obiectul său, până la limita suportabilității și să provoace, eventual, izgonirea din rai. Există lucruri pe lumea asta pe care numai misterul le poate cuceri, iar asupra misterelor cunoașterea n-are niciun efect, căci numai secretele pot fi cunoscute, nu și misterele. Misterul se dezvăluie singur, unde, când și cui poftește, fiind dat cunoscătorilor și necunoscătorilor deopotrivă, prin însăși natura ființei lor.

Ne-am cunoscut demult, atrași amândoi în hățișurile înșelătoare ale internetului. Am știut încă de-atunci că te iubesc, deși știam că-n spațiul virtual nimeni nu poate fi altceva decât o himeră. Cu toate astea, am intrat în jocul acestei iubiri cu brațe nefiresc de lungi. Ți-am mărturisit de mii de ori, aproape fără voia mea, că te iubesc – uneori mai șoptit, alteori chiar necuviincios de tare. Atunci când nu mai puteam de dorul tău, mi-am strigat iubirea în pustiu, sperând să-i auzi măcar ecoul. De cele mai multe ori însă, cuvintele-mi rămâneau înecate în suspin.

Erai prea departe, dureros de departe, așa că n-aveai cum să-mi auzi chemarea într-o lume în care emoțiile iau chipul emot-icoanelor. Și totuși, îți ciuleai urechile și-mi răspundeai după o vreme trimițându-mi câteva măsuri pe portativ, aranjate atent, cu măiestrie, doar pentru mine, dând glas acelui contratimp perfect al iubirii în care amândoi ne complăceam. Muzica ta mi-era de-ajuns, chiar dacă resimțeam dureros fiecare măsură, de parcă ar fi fost o mângâiere prea scurtă, dozată aproape famaceutic pentru a nu-mi face mai mult rău decât bine. Notele cădeau ritmic, ca picăturile unei perfuzii cu elixir, aducându-mi-te aproape în felul în care îi faci copilului hatârul unei ultime povești înainte de culcare. Așa adormeam cu tine-n gând, sperând să nu mă mai trezesc…

Am înțeles, erai departe, așa cum ești și acum. Nimic nu s-a schimbat între noi. Iubirea noastră tăcută, cutreierând depărtările, ne mai răscolește și acum sufletele. Tu ești eu și eu sunt tu, fiecare deținând câte o jumătate a celuilalt. A fost o vreme când încă speram că ne vom putea vedea pentru prima oară, față în față, altfel decât ne-o permite ochiul nevăzut al Rețelei. N-a fost să fie, iar acum înțeleg că nici nu era posibil, pentru că împărțeam și vederea precum împărțeam orice altceva, așa că nu ne puteam privi decât în oglindă. Am rămas, deci, prizonieri ai Rețelei, iar eu m-am resemnat la a privi ecranul care te întrupa de fiecare dată atunci când, într-o uriașă transfigurare a dorinței, veneai din genunea depărtării și te aplecai să mă săruți, cu toate că nu eram niciodată acolo. Forța și frumusețea ta, chiar virtuale fiind, n-au încetat deloc să mă fascineze. Le urmăresc îndeaproape detenta, îți admir neîncetat curajul de a te aventura în necunoscut, chiar dacă teritoriile care-ți simt pasul apăsat mie îmi rămân interzise…

N-am rezistat niciodată tentației de a te admira, în secret, din colțul meu îndepărtat de lume, privindu-te cum renaști unde și când mă așteptam mai puțin. Te vedeam alergând plin de viață, chemându-mă parcă în acel loc interzis fericirii noastre, cu toate că mâna ta întinsă nu trecea niciodată dincolo de ecran. Erai pixelul meu drag, căruia nu-i puteam spune niciodată “Te iubesc!”.

Sunt și acum singur, cu tine. S-ar putea totuși crede că mă și simt singur, de vreme ce ești atât de departe. Dar nu-i deloc așa, pentru că te simt aproape, iar depărtarea de tine n-o resimt deloc  ca pe-o îndepărtare reală, ci mai degrabă ca pe-un efect optic în adâncuri – un fel de refracție a spiritului în absolut. E așa cum trebuie să fie, date fiind condițiile.

Ar trebui, poate, să mă sperie faptul că tu și eu, fiind încă atât de apropiați în ciuda distanței care ne separă, nu ne vom putea niciodată numi “noi”. Însă distanța – uneori enormă – dintre noi nu încetează să ne unească, experiența depărtării fiind totodată una a profunzimii. “Distanța” distanței nu e de natură spațială (și nici măcar pur fizică), fiind tocmai adâncimea care ne leagă în feluri pe care niciunul nu le cunoaștem. Depărtarea e bunul nostru comun, împărțit și împărtășit totodată.

Mi-e teamă doar de-un singur lucru: de faptul că-ntr-o bună zi timpul ne va convoca pe amândoi din depărtări, când lumea întreagă va fi înghesuită într-o coajă de nucă. Cum ne vom descurca atunci, tu și cu mine, frați nemărturisiți ai unei iubiri fără căpătâi? Mi-e teamă că nu vom putea face față acelei apropieri forțate și brutale, dictate de o constrângere a naturii. Ne vom putea cumva regăsi? Ne vom mai recunoaște? Nu ne va fi stricată atunci bucuria de a visa în tihnă, unul la celălalt, în orizontul depărtării?

Dar, cine știe? Până la urmă, orice naufragiu e o salvare pentru cei naufragiați. Nu vom putea ști niciodată, până în momentul eșuării împreună în strânsoarea cojii de nucă, dacă aveam sau nu nevoie de o astfel de apropiere de nevoie.

Deocamdată, adorm și astă seară cu tine-n gând, știindu-te în siguranță la celălalt capăt al lumii. Mâinile mele nu te pot atinge, însă ochii mei te pot visa. Acela e momentul în care îmi apari, la crepusculul lumilor noastre, chiar înainte de a-ncepe să plâng. Îmi luminezi atunci fereastra clipei așa cum nimeni altul, niciodată n-a putut-o face. De acolo de unde ești, numai tu poți să-mi cuprinzi nemărginirea.

În zare se aud pescărușii. O să încerc să deslușesc în gâlceava lor muzica depărtărilor care ne leagă. Iar dacă, vreodată, o mână măiastră va atinge strunele chitării și le va face să țipe precum pescărușii, voi ști deîndată c-a fost atingerea ta.

Familia perfectă – mituri și realități

Vom putea avea vreodată familia perfectă pe care ne-am dorit-o? Poate da, poate nu. Dar poate că nici nu-i nevoie. Pentru că putem să ne bucurăm de familia pe care o avem acum, așa imperfectă cum este. 

Am fost obișnuiți de mici ca familia ideală să însemne o mămică gospodină, un tată care lucrează până târziu, doi-trei copii, un cățel, câțiva verișori care vin în vizită, vacanțe la bunici și duminici la masă în sufragerie.

În zilele noastre, „familie“ înseamnă o femeie care încearcă – și reușește! –să câștige cât bărbatul, să fie modernă și sexy, un bărbat care vorbește incontinuu la telefon și lucrează weekend de weekend, eventual un copil crescut de o bonă bine plătită, verișori care au emigrat, vacanțe pe credit și duminici la cumpărături.

Adevărat sau fals?

Familia perfectă trăiește în armonie. Armonia e un scop, nu o stare de fapt, iar efortul unora de a părea cuplul perfect sau trio-ul formidabil e un consum inutil de energie. În toate relațiile există tensiuni și conflicte, greutăți și neînțelegeri, răbufniri și stres, orgolii și frustrări; între soți, între părinți și copii, între soți și rude etc.

În familia perfectă, părinții nu țipă niciodată, comunicarea este soluția tuturor problemelor și cu cât sunt mai concilianți, cu atât copiii vor înțelege mai bine situația.

În familia imperfectă, copiii rămân supărați zile în șir pentru că oamenii mari au făcut front comun și le-au spus foarte răspicat că sâmbătă nu au voie la aniversarea colegei lor. În schimb, familia imperfectă poate să glumească pe seama greșelilor și știe să guste bucuria împăcării.

Familia perfecta e stabilă. Schimbarea face parte din viață. Mai mult, e un pas către mai bine. Familia perfectă are copii, nepoți și strănepoți, casă „pe pământ“, grădină și o mașină în care încap cu toții.

Familia imperfectă rămâne fără bani, membrii ei cer ajutorul prietenilor, se ceartă, se împacă, nu-și cunosc prea bine rudele, dar povestesc cu plăcere despre cum au reușit să treacă peste încă o încercare.

Familia perfectă are copii perfecți. Copiii lor sunt manierați, sportivi și talentați la arte, sunt precoce și merită tot ce e mai bun. În realitate, mulți copii iau note de 7 (sau calificativul „bine“), uită să se spele pe mâini, lenevesc la televizor, sunt gălăgioși, dar sunt cei mai frumoși, în ochii mamei și ai tatălui. Părinții imperfecți se bucură de copii așa cum sunt și râd cu poftă când fetița desenează cu pixul pe rochiță.

Părinții perfecți nu vorbesc niciodată urât în fața copiilor și le fac morală câte o oră atunci când vin cu „achiziții“ verbale mai deocheate auzite la școală. În familia imperfectă, mama mai scapă câte un cuvânt „interzis“ când se strică aspiratorul, iar copiii râd în hohote pentru că deja știu despre ce e vorba, că le-a explicat tata data trecută.

În familia perfectă cuplul face sex perfect, ca în filme. Ea poartă lenjerie din dantelă și are mereu timp să treacă pe la coafor și pe la cosmetică, el e ușor nebărbierit și costumul îi pică la fix. Au nenumărate idei, foarte multă energie, sunt neobosiți și lipsiți de prejudecăți.

Familia imperfectă nu are nici timp, nici chef de… artificii. Uneori, cei doi nu au timp și chef nici de sex. El are chelie, ea e cam plinuță; râd pe tema asta la un pahar de vin și dacă îi ia somnul înainte să ajungă în dormitor, nu-i nimic, se trezesc dimineață mai devreme; măcar dimineața să fie perfectă și pentru ei!

Familia perfectă petrece timp liber „de calitate“. Insulele exotice, hotelurile de cinci stele și sporturile nautice nu sunt mereu la îndemână. În vacanța reală plouă, se termină banii, copilul face enterocolită și hotelul îți încurcă rezervările. Iar când toate par să se rezolve, au trecut cele 12 zile la care visai de un an.

Familia imperfectă găsește totuși timp să pună niște poze în ramă sau pe calculator și să se uite cu drag la ele, sperând că anul viitor va fi cel puțin la fel de… bine.

Membrii familiei perfecte ies vara și primăvara la plimbare în parc, în fiecare seară, cu rolele sau bicicleta, toți îmbrăcați corespunzător. În cazul familiei imperfecte, copiii merg singuri în parc, pentru că mama e la cumpărături și tata e la bere cu prietenii… și se bucură când se întâlnesc cu toții seara la masă.

Familia perfectă are o casă care se întoarce după soare. Familia imperfectă are o casă întoarsă pe dos. Niciodată nu e ordine, fie pentru că stăpâna nu are timp decât cel mult pentru dat cu mopul, fie îi „părăsește“ menajera. Sunt într-o continuă goană după detergenți din ce în ce mai performanți.

Colac peste pupăză, apare și un pisoi care umple totul de păr și zgârie canapeaua luată, cu mari sacrificii, în rate. În familia imperfectă, felia de pâine cade întotdeauna cu partea unsă în jos. Și atunci, toată lumea trage aer în piept și mănâncă sendvișuri stând turcește pe covor, fără teama că o pată le poate strica seara.

Familia perfectă arată ca în reclame. O regăsim în reclamele la pastă de dinți, detergenți, credite și pensii. Toți zâmbesc perfect, fără urmă de carii. Hainele lor sunt minunat de albe, iar copiii mănâncă cu poftă tot ce li se pune pe masă. Petele nu sunt o problemă, pentru că pocnești din degete și totul dispare ca și cum nici n-ar fi fost. Familia perfectă nu are probleme. Are numai soluții.

În familia imperfectă, el uită întotdeauna să pună dopul la pasta de dinți, copilul își sparge dinții în bomboane, iar de la 7 ani trebuie să poarte aparat dentar. Haine albe nici nu cumpără, ca să nu aibă după ce să le pară rău.

Familia perfectă – un puzzle perfect. Putem să ne gândim la familia perfectă ca la un puzzle din care nu lipsește nici o piesă, toate fiind așezate cu grijă la locul lor. Din puzzle-ul familiei imperfecte lipsesc mai multe piese, dar așa este „modelul“. Cei care se recunosc în acest „model“ e bine să știe că cea mai importantă este fericirea.

Despre fericire nu putem vorbi în alb și negru, după cum nu putem da sfaturi și nu putem lua măsuri. Nu putem să o planificăm și nici să o păstrăm pentru zile negre. Putem însă să ne oprim din când în când din goana după fericire și să ne uităm dacă nu cumva trecem pe lângă ea.

Cum recunoști o familie fericită:

• Sunt împreună ori de câte ori au ocazia.
• Zâmbesc, se ating, își vorbesc calm.
• Se aprobă sau cad de acord destul de ușor când apar divergențe.
• Sunt concilianți.
• Stau unul lângă celălalt la petreceri, la restaurant, chiar și acasă.
• Discută mereu la obiect.
• Se asigură că toată lumea se simte bine în condițiile stabilite.
• Au și respectă „regulile casei“: zi de curățenie, de cumpărături etc.
• Contribuie activ la realizarea planurilor de familie: petrecerea vacanței, renovări în casă, aniversări.
• Se vorbesc de bine în public.

Există și semnale de alarmă, atunci când:

• Se plâng unii de ceilalți.
• Se întrerup când discută.
• Nu remarcă vorbele bune, gesturile frumoase.
• Vorbesc tare, fără să se privească.
• Sunt foarte critici, legat de oricine și orice.
• Nu respectă regulile; nu participă la curățenie, întreținerea casei, nu sunt punctuali, se eschivează când e vorba să se ajute reciproc.
• Își fac reproșuri, se condiționează, se învinovățesc reciproc pentru cele mai mici eșecuri, accidente, erori.
• Când se ceartă, folosesc cuvinte precum: mereu, niciodată, nimic, întotdeauna.
• Nu sunt mulțumiți unii cu ceilalți. Pleacă pe rând de acasă, caută neîncetat compania altora, au prieteni diferiți.
• Nu au urcușuri și coborâșuri, ci par să meargă din rău în mai rău.