Umbre reci

Sunt multe-n jurul meu dar mi se pare locul gol,Sunt multe amintiri desi nici un trecut,Sunt oameni peste tot dar eu nu vad pe nimeni.. Si totusi ma atinge cineva,nu e nimeni,nu vad nimic,Sunt singur si plang chiar daca nu mi-a facut nimeni nimic,Ranile ma dor desi nu sunt lovit,Acea noapte furtunoasa,era friguroasa si afara era soare,Privesc cu demnitate,merg pe drumul meu si-mi dau seama ce e in fata mea,ma uit si nu-i nimic,Chiar daca-i cineva,Trec peste si imi continui drumul,cad,ma ridic,si plec... Am multe intrebari desi nici un raspuns.-ce e ma aici?! Zic eu fara sa-mi dau seama ce se-ntampla. Nu-mi raspunde nimeni. Merg catre...intuneric, Am ajuns! -Unde?? Pe cer sunt multe stele dar afara este ziua.. Vad multe umbre si-n spate nu e nimeni.. A venit si seara si vad ca e lumina,Nu vad nimic si ma intreb de ce.... Deschid ochii si-mi dau seama... Nu stiu ce e cu mine.....

Dragostea este o fiinţă sălbatică. Când încercam să o ţinem în frâu, ne distruge. Când încercăm să o închidem, ne înrobeşte. Când îmcercăm să o înţelegem, ne tulbură. Acum orice imi sfasie inima, si ma ascund sa plang de dor, si ratacesc pe drumuri lungi, ratacesc, intreb, si unde… Cand? Te caut, in departari si mi se pare ca te vad in orice chip pe strada… si soapte reci imi inunda mintea…

Port in suflet o iubire trista care-mi face pasii grei sa ramana mult in urma ochilor visatori. Nimeni nu-mi mai asterne un zambet la picioare sa-mi fie drumul mai lin, nimeni nu-mi mai spune vorbe frumoase sa-mi fie visele mai luminoase....

Stau si ma gandesc cum sa ajung mai aproape de inima ta... si nu reusesc sa imi dau seama... ce lipseste... ca noi sa fim impreuna pentru eternitate... poate ca asa ne e scris, sa fim departe... unul de altul... si sa iubim prin suferinta... Am nevoie de tine... Vreau ca in fiecare seara sa adorm cu tine... si a doua zi, dimineata sa fii tu cea langa care sa ma trezesc... Vreau ca tu sa reprezinti visele mele, vreau ca tu sa fi motivul pentru care sa traiesc, vreau ca tu sa fii TOTUL!

Şi numai ştiu cît am sa mai rezist dar cred că îmi pierd răbdarea pe zi ce trece. Şi totuşi mai sper la o schimbare care probabil nu va veni niciodată. Am speranţe dar se sinucid una după alta. Pînă cînd timpul mă va forţa să mă opresc şi să nu mai sper. Cîteodată am senzaţia că visez dar nu, sunt în realitate. Aştept dar în zadar şi aşteptarea aceasta mă curmă şi îmi distruge viaţa.                                                                                                       

Cînd odată şi odată am să fiu liniştit şi nu o să-mi mai fac griji, cînd oare o să fiu eliberat de greutăţi şi o să-mi vindec rănile adînci. Cînd oare o să spun că imi este bine. Dar viaţa ia o întorsătură şi nu o mai poţi controla, nu o mai poţi dirija după propriile tale reguli. Fiecare zi e o nouă şansă de supravieţuire. Iar eu mă cufund în apele reci ale mării.E greu să vezi cum totul în faţa ta se năruie. Şi ştii ce mă doare mai tare? este că nu pot să fac nimic, mă simt neputincios. Nu pot să opresc ceea ce s-a început. Cînd vezi că totul e al tău şi brusc nu este al tău, dispare. Atunci cînd promiţi trebuie să împlineşti şi nu să dai uitări ori să te faci că nu auzi. M-i se rup visele, m-i se rupe viitorul lăsîndu-mă singur şi disperat într-o lume creată de mine. Atîtea promisiuni, atîtea vorbe goale că îmi vine să îmi iau lumea în cap şi să plec departe. Cuvintele sunt pătate, vorbele sunt reci şi gîndurile sunt îngheţate.

VREAU O MINUNE!!!!!!!!!!!

Iubirea este sacrificiu

Doamne, lasă inima mea să se bucure de miracolul Iubirii!

Acolo unde nu există speranţă, unde nu există aşteptări, lasă să se nască Iubirea!

Acolo unde nu sunt gânduri, unde lanţuri de nepăsare, ignoranţă sau frică încătuşează inimi, fă să se nască Iubirea!

…am iubit Iubirea! Era perfectă! Nu-i găseam nici un cusur. Am crezut în ea, m-am încrezut în ea. Dar Iubirea doare…

Când iubeşti, îţi pasă! Când iubeşti, te oferi! Când iubeşti, ierţi! Când iubeşti, propria-ţi persoană se face mică, Iubirea nefiind egoistă.

Iubirea se împarte. Singură, ar muri de singurătate. Iubirea se clădeşte; azi pui un zâmbet, mâine o îmbrăţişare… Iubirea este un zid tare!

Iubirea este un foc mistuitor, se consumă pe ea Însăşi pentru a-i încălzi pe alţii şi pentru a le lumina calea…

Iubirea se învaţă. Nimeni nu se naşte învăţat. Dar, Iubirea poate fi, în acelaşi timp, cel mai bun profesor şi cea mai bună lecţie.

Iubirea se crede! E un act al credinţei, nu o poţi vedea, dar poţi alege să o simţi, să o practici, să o împărtăşeşti cu cei din jurul tău. Dacă nu ai ales Iubirea, nu înseamnă ca ea nu există…

De ce suferim ?

De ce suferim in aceasta viata si in cea de dincolo? Care sunt cauzele care genereaza necazurile noastre?

Toate raspunsurile si solutiile la aceste probleme ni le ofera Biserica Ortodoxa prin Sfintele Taine pe care Mantuitorul Iisus Hristos ni le-a lasat mostenire- o comoara inestimabila, inalterabila si inepuizabila.

In special trei sunt cauzele care genereaza suferintele si greutatile pe care le intalnim in aceasta viata pamanteasca:

1)      repercursiunile pacatelor parintilor asupra copiilor;

2)      pacatele noastre personale pe care le-am facut;

3)      rautatea aproapelui nostru materializata prin acte oculte: vrajitorie, farmece, etc.

I) Prima Cauza: pacatele parintilor si inaintasilor nostri, in linie directa pana la al patrulea neam, conform Iesirii, cap 20, vers. 5-6: „Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam si Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele”.

Deci, pacatele parintilor se pot transmite pana la al patrulea neam. Daca parintii au pacatuit foarte greu si nu si-au ispasit pacatele in aceasta viata, prin spovedanie si pocainta sincera inaintea lui Dumnezeu, impuritatile se transmit asupra descendentilor, care se nasc cu inclinatiile rele ale parintilor. Observam ca unii oameni nu se pot casatori sau altii nu pot naste copii, sau altii se nasc cu boli incurabile; toate acestea tot datorita pacatelor parintilor.

Exista unii care contesta si chiar se revolta impotriva divinitatii, spunand: „Nu este drept! De ce sa sufere copilul? Corect ar fi sa sufar eu”. Aici sunt insa tainele de nepatruns ale lui Dumnezeu. Fiinta umana este judecata ca persoana, in cadrul arborelui sau genealogic. Putem vorbi de o lege a compensarii in cadrul unui neam.

Ce putem face pentru iertarea pacatelor inaintasilor nostri:

-         sa-i pomenim cat mai des la liturghii cu parastase pe toti cei adormiti din neamul nostru, parinti, bunici, strabunici, dupa tata si dupa mama, in linie directa pana la al patrulea neam;

-         sa facem milostenie in numele lui Dumnezeu pentru iertarea pacatelor celor adormiti din neamul nostru, pomenindu-le numele;

-         sa citim „Acatistul pentru cei adormiti”;

-         sa obligam pe parintii si bunicii care mai sunt in viata sa se spovedeasca la un duhovnic bun, constientizand gravitatea pacatelor pe care le-au facut in timpul vietii. Chiar daca nu mai apuca sa faca fapte bune de pocainta, spovedania odata facuta este cheia dezlegarii pacatelor. Dezlegarea se face numai aici pe pamant, dincolo nu mai are cine sa o faca.

II) A Doua Cauza care genereaza necazurile si suferintele din viata noastra esteinsasi viata noastra dezordonata, adica pacatele noastre, pentru care Dumnezeu ingaduie sa suferim aici pe pamant. Remediul acestei cauze este spovedania si cainta din toata inima pentru pacatele ce le-am facut. De asemenea, faptele bune, milostenia, rugaciunea zilnica, respectarea zilelor de post, mersul regulat la Sfanta Liturghie, etc.

Este foarte important sa constientizam ca suntem pacatosi si ca pentru pacatele noastre cele multe Dumnezeu ingaduie sa suferim. Sa nu acuzam pe nimeni, ci pe noi insine sa ne facem vinovati pentru aceste suferinte.

III) A Treia Cauza a necazurilor si suferintelor este pricinuita de rautatea aproapelui nostru, materializata prin invocarea satanei si trimiterea duhurilor diavolesti peste noi si familiile noastre, cu ajutorul farmecelor, vrajitoriilor, etc.

Ca remediu in aceasta situatie se recomanda urmatoarele:

-         cel care este in cauza sa faca spovedanie generala din copilarie la un duhovnic bun si sa nu ascunda nici unul din pacatele vietii lui;

-         sa dea pomelnic pentru a se ruga pentru el, la cat mai multe manastiri si biserici, unde se face slujba zilnic;

-         in cazul in care acea persoana este inconstienta sau grav bolnava incat nu se mai poate ruga, trebuie sa se roage pentru el cei din familia sa, citind acatiste sau Psaltirea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, vindeca si tamaduieste pe tatal (sora, fratele) meu, „numele”. „Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, tamaduieste pe tatal (sora, fratele) meu, „numele”;

-         sa posteasca in aceasta perioada (de preferat in unul din posturile mari);

-         sa citeasca in aceasta perioada (de preferat 40 de zile), Acatistul Sfantului Vasile cel Mare, Acatistul Sfantului Ciprian si Iustina si Psaltirea, care sunt cele mai recomandate impotriva farmecelor si a lucrurilor diavolesti;

-         sa faca sfestanie in casa cu 2-3 preoti, iar la aceasta sa fie prezenti toti cei vii din neamul lor (parinti, bunici, copii, nepoti), iar preotii sa le citeasca la toti dezlegarea cea mare si toate celelalte dezlegari de blesteme, de juraminte si de farmece;

-         sa participe personal (sau daca nu poate, cineva din casa cu hainele lui) la 7, 9 sau 12 Sfinte Masluri;

-         daca se observa ca farmecele se fac in continuare, trebuie repetate sfestania si dezlegarile;

-         sa se faca cat mai des (zilnic, saptamanal sau lunar) stropirea cu apa sfintita prin casa, in masina, in gospodarie;

IV) O alta cauza pentru care suferim in aceasta viata este voia lui Dumnezeu, care ingaduie acest lucru din pedagogia Sa divina, spre a se arata slava Sa.

CINE SUNTEM DE FAPT ?

Habar nu avem ce vrem, unde ne indreptam, cine vrem sa ne fie alaturi in drumul nostru, ce Vrem sa facem, ce am vrea sa fim, cand am vrea sa plecam, de ce am vrea sa mai stam. suntem de multe ori aici dar gandul nostru acolo.

Suntem de multe ori prezenti doar fizic intr-un loc, langa o persoana. nu stim sa tragem linie, ne e frica de un esec, ne e frica sa tragem linie, sa vedem ce facem, ce am putea avea. ne e teama sa rupem o relatie, ne e teama de singuratate, ne complacem in relatii care nu au niciun viitor. din diverse motive. confundam dragostea cu obisnuita si cu rutina. ajungem sa acceptam multe lucruri din diverse motive..credem ca e ultima data cand se intampla. si trecem peste sau incercam sa facem asta. ne raman cicatrici peste tot dar continuam. cand e momentul sa spunem pas…ne gandim ca e mai bine asa si renuntam la idee.

In alte cazuri renuntam prea usor. alt om, alta poveste. de ce sa ii mai acorzi o sansa celui de langa tine? ce rost are. nu stim ce vrem, suntem o adunatura de haotici. in viata personala, la serviciu, peste tot. ne scapa de multe ori esenta, avem cheia la noi si nu o folosim. uitam de ea. in goana asta dupa ceva. nu stim ce. in maratonul asta uitam cine suntem, ce vrem…intram si iesim din vietile oamenilor senini. nu avem remuscari, nu avem regrete. nu ne punem prea multe intrebari. vrem ceva cu orice pret si ajungem sa il avem, il detinem, e al nostru. si ne intrebam senin “acum ce facem cu el?”. vedem care e treaba cu el si renuntam. o luam de la capat. alta cursa, alt finish. vrem sa le facem pe toate, ajungem sa nu ne mai multumeasca multe lucuri, nu mai stim sa ne bucuram, am uitat cum se face asta. credem ca totul ni se cuvine. vrem totul sau nimic. suntem radicali, lipsiti de toleranta.

Nu acceptam jumatati de masura. noi suntem centrul universului si noua ni se cuvine totul. vrem si mai mult si mai mare si mai incapator si mai puternic…vrem totul. acum. in secunda asta. vrem sa fie vineri. vrem weekend, vrem vacanta, vrem craciun, vrem prima de pasti, vrem sa nu fie luni niciodata, vrem sa ajungem mai repede la birou…alergam. vrem o relatie senzationala ca in filme, ca in carti. nu lasam de la noi, niciodata. nu dam sansa oamenilor care merita. vrem sa fie vara, vrem sa fie cald, vrem sa fie vacanta, vrem concediu…daca esti indragostit te panichezi. daca ai relatie vrei sa o arzi solo. daca esti singur te agati de toate persoanele..poate, poate ai o relatie cu una din ele.

Daca esti intr-o relatie vrei libertatea, daca esti liber habar nu ai ce sa faci cu libertatea. gandim pentru cel de langa noi, nu asteptam raspunsul la intrebari sau din contra punem 1000 de intrebari si asteptam 1000 de raspusuri. acum. fix in clipa asta. daca primesti complimemte de la cineva te gandesti “ce urmareste asta?”. nu suntem deloc degajati, nu avem fetele senine. suntem mereu tulburati, mereu in miscare. nu avem timp nici sa mancam linistiti. daca intalnesti pe cineva si totul merge bine..iti pui semne de intrebare “ce e cu asta?”, “de ce e bine?”….traieste. incearca sa traiesti nu sa supravietuiesti. poate merge 

Iubire la distanță

Ne știm de putin timp și, nu ne-am întâlnit niciodată, aș zice că ne cunoaștem pe de-a-ntregul. Însă cum ar putea cunoașterea s-acopere distanța dintre noi? Depărtarea se cere cucerită, iar cunoașterii nu-i stă în putință să cucerească nimic – poate, cel mult, să se apropie puțin câte puțin de obiectul său, până la limita suportabilității și să provoace, eventual, izgonirea din rai. Există lucruri pe lumea asta pe care numai misterul le poate cuceri, iar asupra misterelor cunoașterea n-are niciun efect, căci numai secretele pot fi cunoscute, nu și misterele. Misterul se dezvăluie singur, unde, când și cui poftește, fiind dat cunoscătorilor și necunoscătorilor deopotrivă, prin însăși natura ființei lor.

Ne-am cunoscut demult, atrași amândoi în hățișurile înșelătoare ale internetului. Am știut încă de-atunci că te iubesc, deși știam că-n spațiul virtual nimeni nu poate fi altceva decât o himeră. Cu toate astea, am intrat în jocul acestei iubiri cu brațe nefiresc de lungi. Ți-am mărturisit de mii de ori, aproape fără voia mea, că te iubesc – uneori mai șoptit, alteori chiar necuviincios de tare. Atunci când nu mai puteam de dorul tău, mi-am strigat iubirea în pustiu, sperând să-i auzi măcar ecoul. De cele mai multe ori însă, cuvintele-mi rămâneau înecate în suspin.

Erai prea departe, dureros de departe, așa că n-aveai cum să-mi auzi chemarea într-o lume în care emoțiile iau chipul emot-icoanelor. Și totuși, îți ciuleai urechile și-mi răspundeai după o vreme trimițându-mi câteva măsuri pe portativ, aranjate atent, cu măiestrie, doar pentru mine, dând glas acelui contratimp perfect al iubirii în care amândoi ne complăceam. Muzica ta mi-era de-ajuns, chiar dacă resimțeam dureros fiecare măsură, de parcă ar fi fost o mângâiere prea scurtă, dozată aproape famaceutic pentru a nu-mi face mai mult rău decât bine. Notele cădeau ritmic, ca picăturile unei perfuzii cu elixir, aducându-mi-te aproape în felul în care îi faci copilului hatârul unei ultime povești înainte de culcare. Așa adormeam cu tine-n gând, sperând să nu mă mai trezesc…

Am înțeles, erai departe, așa cum ești și acum. Nimic nu s-a schimbat între noi. Iubirea noastră tăcută, cutreierând depărtările, ne mai răscolește și acum sufletele. Tu ești eu și eu sunt tu, fiecare deținând câte o jumătate a celuilalt. A fost o vreme când încă speram că ne vom putea vedea pentru prima oară, față în față, altfel decât ne-o permite ochiul nevăzut al Rețelei. N-a fost să fie, iar acum înțeleg că nici nu era posibil, pentru că împărțeam și vederea precum împărțeam orice altceva, așa că nu ne puteam privi decât în oglindă. Am rămas, deci, prizonieri ai Rețelei, iar eu m-am resemnat la a privi ecranul care te întrupa de fiecare dată atunci când, într-o uriașă transfigurare a dorinței, veneai din genunea depărtării și te aplecai să mă săruți, cu toate că nu eram niciodată acolo. Forța și frumusețea ta, chiar virtuale fiind, n-au încetat deloc să mă fascineze. Le urmăresc îndeaproape detenta, îți admir neîncetat curajul de a te aventura în necunoscut, chiar dacă teritoriile care-ți simt pasul apăsat mie îmi rămân interzise…

N-am rezistat niciodată tentației de a te admira, în secret, din colțul meu îndepărtat de lume, privindu-te cum renaști unde și când mă așteptam mai puțin. Te vedeam alergând plin de viață, chemându-mă parcă în acel loc interzis fericirii noastre, cu toate că mâna ta întinsă nu trecea niciodată dincolo de ecran. Erai pixelul meu drag, căruia nu-i puteam spune niciodată “Te iubesc!”.

Sunt și acum singur, cu tine. S-ar putea totuși crede că mă și simt singur, de vreme ce ești atât de departe. Dar nu-i deloc așa, pentru că te simt aproape, iar depărtarea de tine n-o resimt deloc  ca pe-o îndepărtare reală, ci mai degrabă ca pe-un efect optic în adâncuri – un fel de refracție a spiritului în absolut. E așa cum trebuie să fie, date fiind condițiile.

Ar trebui, poate, să mă sperie faptul că tu și eu, fiind încă atât de apropiați în ciuda distanței care ne separă, nu ne vom putea niciodată numi “noi”. Însă distanța – uneori enormă – dintre noi nu încetează să ne unească, experiența depărtării fiind totodată una a profunzimii. “Distanța” distanței nu e de natură spațială (și nici măcar pur fizică), fiind tocmai adâncimea care ne leagă în feluri pe care niciunul nu le cunoaștem. Depărtarea e bunul nostru comun, împărțit și împărtășit totodată.

Mi-e teamă doar de-un singur lucru: de faptul că-ntr-o bună zi timpul ne va convoca pe amândoi din depărtări, când lumea întreagă va fi înghesuită într-o coajă de nucă. Cum ne vom descurca atunci, tu și cu mine, frați nemărturisiți ai unei iubiri fără căpătâi? Mi-e teamă că nu vom putea face față acelei apropieri forțate și brutale, dictate de o constrângere a naturii. Ne vom putea cumva regăsi? Ne vom mai recunoaște? Nu ne va fi stricată atunci bucuria de a visa în tihnă, unul la celălalt, în orizontul depărtării?

Dar, cine știe? Până la urmă, orice naufragiu e o salvare pentru cei naufragiați. Nu vom putea ști niciodată, până în momentul eșuării împreună în strânsoarea cojii de nucă, dacă aveam sau nu nevoie de o astfel de apropiere de nevoie.

Deocamdată, adorm și astă seară cu tine-n gând, știindu-te în siguranță la celălalt capăt al lumii. Mâinile mele nu te pot atinge, însă ochii mei te pot visa. Acela e momentul în care îmi apari, la crepusculul lumilor noastre, chiar înainte de a-ncepe să plâng. Îmi luminezi atunci fereastra clipei așa cum nimeni altul, niciodată n-a putut-o face. De acolo de unde ești, numai tu poți să-mi cuprinzi nemărginirea.

În zare se aud pescărușii. O să încerc să deslușesc în gâlceava lor muzica depărtărilor care ne leagă. Iar dacă, vreodată, o mână măiastră va atinge strunele chitării și le va face să țipe precum pescărușii, voi ști deîndată c-a fost atingerea ta.

Familia perfectă – mituri și realități

Vom putea avea vreodată familia perfectă pe care ne-am dorit-o? Poate da, poate nu. Dar poate că nici nu-i nevoie. Pentru că putem să ne bucurăm de familia pe care o avem acum, așa imperfectă cum este. 

Am fost obișnuiți de mici ca familia ideală să însemne o mămică gospodină, un tată care lucrează până târziu, doi-trei copii, un cățel, câțiva verișori care vin în vizită, vacanțe la bunici și duminici la masă în sufragerie.

În zilele noastre, „familie“ înseamnă o femeie care încearcă – și reușește! –să câștige cât bărbatul, să fie modernă și sexy, un bărbat care vorbește incontinuu la telefon și lucrează weekend de weekend, eventual un copil crescut de o bonă bine plătită, verișori care au emigrat, vacanțe pe credit și duminici la cumpărături.

Adevărat sau fals?

Familia perfectă trăiește în armonie. Armonia e un scop, nu o stare de fapt, iar efortul unora de a părea cuplul perfect sau trio-ul formidabil e un consum inutil de energie. În toate relațiile există tensiuni și conflicte, greutăți și neînțelegeri, răbufniri și stres, orgolii și frustrări; între soți, între părinți și copii, între soți și rude etc.

În familia perfectă, părinții nu țipă niciodată, comunicarea este soluția tuturor problemelor și cu cât sunt mai concilianți, cu atât copiii vor înțelege mai bine situația.

În familia imperfectă, copiii rămân supărați zile în șir pentru că oamenii mari au făcut front comun și le-au spus foarte răspicat că sâmbătă nu au voie la aniversarea colegei lor. În schimb, familia imperfectă poate să glumească pe seama greșelilor și știe să guste bucuria împăcării.

Familia perfecta e stabilă. Schimbarea face parte din viață. Mai mult, e un pas către mai bine. Familia perfectă are copii, nepoți și strănepoți, casă „pe pământ“, grădină și o mașină în care încap cu toții.

Familia imperfectă rămâne fără bani, membrii ei cer ajutorul prietenilor, se ceartă, se împacă, nu-și cunosc prea bine rudele, dar povestesc cu plăcere despre cum au reușit să treacă peste încă o încercare.

Familia perfectă are copii perfecți. Copiii lor sunt manierați, sportivi și talentați la arte, sunt precoce și merită tot ce e mai bun. În realitate, mulți copii iau note de 7 (sau calificativul „bine“), uită să se spele pe mâini, lenevesc la televizor, sunt gălăgioși, dar sunt cei mai frumoși, în ochii mamei și ai tatălui. Părinții imperfecți se bucură de copii așa cum sunt și râd cu poftă când fetița desenează cu pixul pe rochiță.

Părinții perfecți nu vorbesc niciodată urât în fața copiilor și le fac morală câte o oră atunci când vin cu „achiziții“ verbale mai deocheate auzite la școală. În familia imperfectă, mama mai scapă câte un cuvânt „interzis“ când se strică aspiratorul, iar copiii râd în hohote pentru că deja știu despre ce e vorba, că le-a explicat tata data trecută.

În familia perfectă cuplul face sex perfect, ca în filme. Ea poartă lenjerie din dantelă și are mereu timp să treacă pe la coafor și pe la cosmetică, el e ușor nebărbierit și costumul îi pică la fix. Au nenumărate idei, foarte multă energie, sunt neobosiți și lipsiți de prejudecăți.

Familia imperfectă nu are nici timp, nici chef de… artificii. Uneori, cei doi nu au timp și chef nici de sex. El are chelie, ea e cam plinuță; râd pe tema asta la un pahar de vin și dacă îi ia somnul înainte să ajungă în dormitor, nu-i nimic, se trezesc dimineață mai devreme; măcar dimineața să fie perfectă și pentru ei!

Familia perfectă petrece timp liber „de calitate“. Insulele exotice, hotelurile de cinci stele și sporturile nautice nu sunt mereu la îndemână. În vacanța reală plouă, se termină banii, copilul face enterocolită și hotelul îți încurcă rezervările. Iar când toate par să se rezolve, au trecut cele 12 zile la care visai de un an.

Familia imperfectă găsește totuși timp să pună niște poze în ramă sau pe calculator și să se uite cu drag la ele, sperând că anul viitor va fi cel puțin la fel de… bine.

Membrii familiei perfecte ies vara și primăvara la plimbare în parc, în fiecare seară, cu rolele sau bicicleta, toți îmbrăcați corespunzător. În cazul familiei imperfecte, copiii merg singuri în parc, pentru că mama e la cumpărături și tata e la bere cu prietenii… și se bucură când se întâlnesc cu toții seara la masă.

Familia perfectă are o casă care se întoarce după soare. Familia imperfectă are o casă întoarsă pe dos. Niciodată nu e ordine, fie pentru că stăpâna nu are timp decât cel mult pentru dat cu mopul, fie îi „părăsește“ menajera. Sunt într-o continuă goană după detergenți din ce în ce mai performanți.

Colac peste pupăză, apare și un pisoi care umple totul de păr și zgârie canapeaua luată, cu mari sacrificii, în rate. În familia imperfectă, felia de pâine cade întotdeauna cu partea unsă în jos. Și atunci, toată lumea trage aer în piept și mănâncă sendvișuri stând turcește pe covor, fără teama că o pată le poate strica seara.

Familia perfectă arată ca în reclame. O regăsim în reclamele la pastă de dinți, detergenți, credite și pensii. Toți zâmbesc perfect, fără urmă de carii. Hainele lor sunt minunat de albe, iar copiii mănâncă cu poftă tot ce li se pune pe masă. Petele nu sunt o problemă, pentru că pocnești din degete și totul dispare ca și cum nici n-ar fi fost. Familia perfectă nu are probleme. Are numai soluții.

În familia imperfectă, el uită întotdeauna să pună dopul la pasta de dinți, copilul își sparge dinții în bomboane, iar de la 7 ani trebuie să poarte aparat dentar. Haine albe nici nu cumpără, ca să nu aibă după ce să le pară rău.

Familia perfectă – un puzzle perfect. Putem să ne gândim la familia perfectă ca la un puzzle din care nu lipsește nici o piesă, toate fiind așezate cu grijă la locul lor. Din puzzle-ul familiei imperfecte lipsesc mai multe piese, dar așa este „modelul“. Cei care se recunosc în acest „model“ e bine să știe că cea mai importantă este fericirea.

Despre fericire nu putem vorbi în alb și negru, după cum nu putem da sfaturi și nu putem lua măsuri. Nu putem să o planificăm și nici să o păstrăm pentru zile negre. Putem însă să ne oprim din când în când din goana după fericire și să ne uităm dacă nu cumva trecem pe lângă ea.

Cum recunoști o familie fericită:

• Sunt împreună ori de câte ori au ocazia.
• Zâmbesc, se ating, își vorbesc calm.
• Se aprobă sau cad de acord destul de ușor când apar divergențe.
• Sunt concilianți.
• Stau unul lângă celălalt la petreceri, la restaurant, chiar și acasă.
• Discută mereu la obiect.
• Se asigură că toată lumea se simte bine în condițiile stabilite.
• Au și respectă „regulile casei“: zi de curățenie, de cumpărături etc.
• Contribuie activ la realizarea planurilor de familie: petrecerea vacanței, renovări în casă, aniversări.
• Se vorbesc de bine în public.

Există și semnale de alarmă, atunci când:

• Se plâng unii de ceilalți.
• Se întrerup când discută.
• Nu remarcă vorbele bune, gesturile frumoase.
• Vorbesc tare, fără să se privească.
• Sunt foarte critici, legat de oricine și orice.
• Nu respectă regulile; nu participă la curățenie, întreținerea casei, nu sunt punctuali, se eschivează când e vorba să se ajute reciproc.
• Își fac reproșuri, se condiționează, se învinovățesc reciproc pentru cele mai mici eșecuri, accidente, erori.
• Când se ceartă, folosesc cuvinte precum: mereu, niciodată, nimic, întotdeauna.
• Nu sunt mulțumiți unii cu ceilalți. Pleacă pe rând de acasă, caută neîncetat compania altora, au prieteni diferiți.
• Nu au urcușuri și coborâșuri, ci par să meargă din rău în mai rău.

Proasta educatie ne-a distrus mental

Ne-am născut şi trăim într-o lume pe care nu o cunoaştem. Nu ştim cum funcţionează şi trăim zilnic în  ea aşa cum putem, fiecare dintre noi. N-am fost învăţaţi despre lumea în care trăim. N-am fost învăţaţi să înţelegem cum funcţionează ea, cum funcţionează sistemele care o alcătuiesc. Nu am fost învăţaţi să NE PREOCUPE lucrurile importante şi relevante pentru viaţa noastră, în această lume de care suntem legaţi inevitabil. Aceasta este cea mai mare problemă legată de educaţie – nu am fost educaţi SĂ NE PESE de viaţa noastră şi de lucrurile care ne afectează viaţa noastră. Nu mai vorbim de viaţa celor din jur… măcar să ne îngrijim de a noastră mai întâi, şi apoi să-i ajutăm şi pe alţii. Dar noi nu ne îngrijim nici măcar pe noi! Nu avem grijă nici măcar de familia noastră! Ignorăm lucrurile rele care depăşesc o anumită barieră de confort fizic şi/sau psihic. Pur şi simplu nu vrem să ştim ce ne face rău. N-am fost învăţaţi să IDENTIFICĂM lucrurile, acţiunile, evenimentele şi comportamentele care ne afectează viaţa. Nu am fost învăţaţi SĂ PUNEM ÎNTREBĂRI. Şi nici să punem întrăbările care trebuie, atunci când trebuie. Nu am fost învăţaţi să PUNEM LA ÎNDOIALĂ TOT CE ŞTIM şi tot ce ne este vârât în creier prin mass media vândută. NU am fost învăţaţi SĂ CITIM MAI MULT pentru a vedea dacă avem dreptate în ceea ce ştim, gândim sau facem…, SAU NU AVEM DREPTATE. Detalii în continuare:

Toate aceste lucruri ar fi trebuit să ne fie cultivate în creierul capului încă de mici copilaşi. De părinţi, de şcoală, de cineva! Ar fi trebuit ca cineva să ne povestească despre lumea asta dură în care urmează să trăim, CA SĂ O ÎNŢELEGM încă de mici, CA SĂ AVEM MAI MULTE ŞANSE SĂ NE DESCURCĂM MAI BINE ÎN EA, ca să avem mai multe şanse la un viitor mai bun, pentru noi, pentru viitoarea noastră familie şi chiar pentru comunitatea şi ţara în care vom trăi. Ar fi trebuit ca cineva să ne spună de mici că sunt multe lucruri relevante pentru bunăstarea vieţii noastre, şi că de acele lucruri trebuie să ţinem cont mereu. Dacă nu se găsea nimeni care să le cunoască şi care să ne poată povesti despre ele, ar fi trebuit să vină cineva şi să ne zică “CITIŢI! CITIŢI CÂT MAI MULT şi aflaţi cum funcţionează această lume, aflaţi cum să vă descurcaţi, aflaţi ce e important şi relvant pentru viaţa voastră! Puneţi la îndoială ce gândiţi şi ce faceţi! Puneţi la îndoială ce vă spun părinţii şi profesorii! CITIŢI ca să vedeţi dacă au dreptate şi dacă aveţi dreptate în a-i crede orbeşte pe cuvânt! CITIŢI ca să vedeţi cine are dreptate! CITIŢI MULT!” Nu a venit nimeni să ne spună SĂ CITIM.

Şi am ajuns, cei mai mulţi dintre noi, din cauza lucrurilor de mai sus, DIN CAUZA UNEI PROASTE EDUCAŢII, să nu ştim mai nimic despre lumea în care trăim, să nu ne pese să aflăm mai mult, să nu înţelegem cum funcţionează lumea şi mediul în care trăim, dar nici nu căutăm să înţelegem, am ajuns să habar n-avem care sunt lucrurile care ne fac rău şi care sunt comportamentele benefice vieţii noastre, am ajuns să ne credem Dumnezei care “ştim noi ce e cel mai bine”, si nu stăm noi să ascultăm sau să căutăm şi o altă părere, am ajuns să NU ne intereseze să cunoaştem mai mult decât strictul necesar pentru supravieţuirea de pe o zi pe alta, am ajuns să NU CITIM despre cât de bine sau rău este ceea ce facem printr-un comportament sau altul… pentru viaţa noastră…şi pentru viaţa societăţii noastre… AM AJUNS IGNORANŢI (acesta este cuvântul definitoriu). Ignoranţi nu doar faţă de societatea în care trăim (de care le pasă doar celor care nu sunt egoişti), dar CULMEA, ignoranţi CHIAR ŞI FAŢĂ DE PROPRIA VIAŢĂ! Pe scurt… suntem pur şi simplu distruşi mental… şi aş adăuga eu… PREMEDITAT.

Ce inseamna sa fii fericit?

Probabil ca nu exista concept filozofic mai analizat decat acesta: fericirea. Ea a preocupat inca din zorii gandirii abstracte creierele intelepte ale umanitatii. „Fericirea este sensul si scopul vietii, intreaga finalitate a existentei“, spunea Aristotel.

Pe urmele acestuia, Spinoza medita ca „ceea ce vor toti, este o perpetua si adevarata fericire.“ „Dar ce este fericirea daca nu armonia dintre om si viata pe care o duce?“, i-ar raspunde Albert Camus, cu experienta existentialismului lipsit de iluzii al modernilor.

Daca ar fi sa continuam dialogul filozofilor, meditatia lui Jung vine natural, sa completeze cu viziunea revolutionara a psihanalizei, opiniile despre fericire: „O viata fericita nu poate exista fara o anume cantitate de intuneric.

Cuvantul <> si-ar pierde sensul daca nu ar fi echilibrat de tristete. Este mult mai bine sa luam lucrurile asa cum vin, cu pace si seninatate...“

In aceeasi linie de gandire, filozoful englez Bertrand Russell, un logician pentru care concretetea si perfecta justificare a conceptelor statea la baza teoriilor, spunea ca „a te lipsi de anumite lucruri pe care le vrei, face parte indispensabila din fericire.“

Parca raspunzand direct acestei idei, scriitorul rus Alexandr Soljenitin vine cu experienta lagarului si a „fericirii obligatorii“ cu care comunismul a vrut sa acopere un continent:

„Nimeni nu ar trebui sa conduca oamenii catre fericire, pentru ca si aceasta este un idol al pietei…“ Uluitor cat de mult se aplica aceste cuvinte si celor din contemporaneitate, aflati sub presiunea „euforiei perpetue“, asa cum o numeste inspirat romancierul francez Pascal Bruckner.

Ce ne face totusi fericiti?

Din aceste dialog transcultural reiese ca exista fericiri (si in sens biblic) le fel de multe si de complexe pe cat sunt contextele sau indivizii. Nu exista un singur tip dominant de comportament sau o idee de baza care sa garanteze intrarea in acest palat al deliciilor.

In ultima vreme, fericirea este studiata cu instrumentele economiei, neurostiintelor si sociologiei. Asta inseamna ca acest cuvant astract incepe sa aiba cateva dimensiuni operationale concrete, sa „semene“ a valoare masurabila.

Fericirea este „colorata“ cultural, temperamental, national. In Happiness. Lessons from a New Science (2006), lordul Richard Layard, cunoscut economist britanic si filozof al fericirii natiunilor, spunea ca, in medie, oamenii nu sunt mai fericiti in ziua de azi decat erau cu 50 de ani in urma.

Si mai surprinzator, nu tarile de la care ne-am astepta la un record de fericire (SUA, Marea Britanie, in general statele dezvoltate) ar fi in pole position. Dimpotriva, depresia a crescut ca incidenta in ultimele decenii in natiunile cele mai afluente.

Asta inseamna ca PIB-ul unui popor nu este, nici pe departe, asociabil cu coeficientul de fericire nationala. Banii nu sunt garantul starii de bine, si acest lucru este testat si exprimat tot mai clar si mai sonor de catre economistii si sociologii contemporani.

La mijloc este un mecanism subtil, pe care psihologii care se ocupa cu studiul fericirii il numesc „adaptare hedonica“. Acest fenomen psihologic insemna, pur si simplu, ca oamenii se adapteaza la stari de bine pe care nu le mai percep ca fiind intense si noi, revenind la un nivel anterior, relativ constant, de satisfactie subiectiva.

Am experimentat cu totii aceasta senzatie atunci cand am achizitionat o masina noua sau numai o haina pe care o doream, o casa sau ceva mai putin semnificativ.

Asadar, achizitiile, posesiunile, intra sub influenta perfida a aceste „mori hedoniste“, cum o numeste si Sonia Lyubomirsky, profesoara de psihologie la Harvard.

Lyubomirsky este una dintre autoritatile inatacabile ale teoriilor asupra psihologiei fericirii, si concluziile sale arunca in aer multe dintre cliseele cu care gandim de obicei.

„Nu stim ce ne face fericiti, ce ne aduce placere, implinire; ca urmare, uneori, luptam pentru lucruri care nu ne fac fericiti“, scrie ea in Cum sa fii fericit. O abordare stiintifica pentru a obtine viata pe care ti-o doresti (Ed. Amsta, 2010).

Layard completeaza: „Banii sunt importanti numai cand ii scot pe oameni din neagra saracie. Fericirea tinde sa ajunga la medie din nou, pe masura ce te imbogatesti“. Moara hedonista mai are o particularitate perfida: este valabila intotdeauna si nimeni nu-i scapa. 

Ce-i, de fapt, suferinţa din dragoste?

De unde vine suferinţa din dragoste? Oare suferim din dragoste pentru că nu suntem iubiţi? Suferim din dragoste pentru că cel iubit ne înşeală, ne face vreun rău, nu are caracter, nu-i destul de bun sau pentru că nu ne iubeşte? Ce-i, de fapt, suferinţa din dragoste, ce altceva decât aşteptarea neîmplinită de a fi iubit? Ce-i suferinţa din dragoste, ce altceva decât frustrarea, tensiunea, tulburarea interioară, judecata, mânia, iritarea, nemulţumirea interioară, care ne spun că nu primim iubirea pe care o aşteptăm? În suferinţa din dragoste sunt aşteptările noastre neâmplinite. Percepţia ne spune că nu primim ceea ce aşteptăm, că nu suntem iubiţi atât cât iubim, că nu suntem fericiţi cu ceea ce vine către noi de la celălalt. Noi suferim din dragoste, cum suferim pentru multe alte lucruri, nu atât pentru că nu primim ce aşteptăm, cât pentru că stăm la pândă continuu, suntem un fel de vânători de erori, un fel de vânători de păcate ale celuilalt, parcă dorindu-ne să ne dovedim nouă înşine că nu suntem iubiţi. 

Suferinţa din dragoste ar înceta să ne absoarbă şi să-şi dezlănţuie bicele-i nebune peste sufletele noastre de îndată ce ne-am opri aşteptarea de a fi iubiţi. Aşteptarea de a primi e ascunsă în suferinţa noastră. Noi aşteptăm să primim iubirea în forme iraţionale, în formele pe care mintea le crede valoroase şi reale, dar nimeni, absolut nimeni pe lume nu poate satisface toate dorinţele minţii altuia. De aceea aşteptarea iubirii de la un altul e sortită suferinţei. Aşteptarea iubirii din afară e sortită căderii, durerii şi neîmplinirii! Pentru ca suferinţa din dragoste să se topească, pentru ca ea să înceteze a mai păşi prin mintea şi sufletul nostru, avem nevoie să ne oprim aşteptările şi, în acelaşi timp, să dăm ceea ce cerem de la altul. Să dai iubire fără s-o aştepţi, iată cum se curmă suferinţa din dragoste. În absenţa pretenţiilor, a aşteptărilor, a formelor prestabilite în care am aşteptat, putem iubi liber, putem dărui şi ne putem păstra iubirea în interior, deopotrivă în prezenţa, ca şi în absenţa celui iubit. Iubirea care dăruieşte fără a aştepta să primească e singura putere vindecătoare a suferinţei din dragoste. Egoul care aşteaptă, Egoul care cere, Egoul egoist şi îngâmfat, care pretinde, se crede îndreptăţit să primească şi cere o confirmare a valorii sale prin aceasta, se topeşte în faţa puterii sufletului de a iubi. 

Suferinţa din dragoste e o expresie a nevoii sufletului de a fi vindecat. Mai degrabă ne cunoaştem dimensiunea nevindecată a fiinţei, a minţii şi a sufletului prin suferinţa aceasta, mai degrabă înţelegem cât de puţin iubim când suferim şi cât de confuzi suntem, încă, privind sursa iubirii care ne energizează, ne dăruieşte, ne trezeşte şi ne ţine în viaţă. Sursa adevăratei iubiri nu poate fi în afara noastră; ea e lăuntrică, ea e în noi şi din pricina asta niciodată nu găsim în afară, în altul, fericirea. De îndată ce dăruim orice am aştepta, intrăm într-un proces minunat, fascinant şi puternic de vindecare. Iubind dincolo de aşteptări şi fără ele vom cunoaşte sursa iubirii în noi. Iubirea cu care iubim noi înşine e o trăire dincolo de cuvinte, care ştie şi poate ierta, care poate înţelege şi poate privi către existenţă cu ochii compasiunii. Suferinţa din dragoste e o etapă de vindecare; numai după ce o vom depăşi corect, iubind fără aşteptări, fără nemulţumiri şi pretenţii, vom cunoaşte că ne-am vindecat sufletul şi vom simţi că iubim.

CE NE LIPSESTE PENTRU A FI FERICITI ?

O suspiciune sacaitoare ca nu reusim sa ne bucuram indeajuns de ceea ce ne ofera viata, ca exista ceva care ne scapa mereu printre degete, ca ne aflam in permanenta intr-o cursa contra cronometru, care nu ne mai lasa suficient timp si energie pentru noi.

Pana la urma, aceasta cautare permanenta e in deplina concordanta cu lumea in care traim. Ne-am obisnuit sa ne dorim mereu mai mult – bani, iubire, satisfactie personala – si simtim nevoia de a urca mereu stacheta dorintelor noastre, asa incat impingem tot mai departe limitele efortului pe care il facem pentru a le indeplini. Si nu e neaparat vina sau nevoia noastra, pur si simplu astea sunt normele impuse de societate.

Ce inseamna, de fapt, o viata fericita? 

Este totul legat de posesii, de nivelul salariului, de relatiile pe care le avem cu familia si prietenii? Sau – pardon de cliseu! – viata merita traita din plin dincolo de toate astea, pur si simplu pentru tine?

Intreaba pe oricine in jurul tau si, cu mici exceptii (poate!), ti se va raspunde ca, astazi, viata este o succesiune interminabila de job-uri care mai de care mai solicitante, de dorinte materiale din ce in ce mai mari, de relatii pe care nu mai ai timp sa le intretii si de responsabilitati care se aduna algoritmic. Sa ne intelegem, cei care se plang de toate astea sunt oameni care au depasit de mult grija zilei de maine, nu se lupta cu saracia, nu traiesc de pe-o zi pe alta, ci au atins un nivel de trai destul de confortabil. Si atunci, de ce simtim nevoia sa ne plangem – mereu si mereu – ca viata e grea?

e in firea omului sa-si doreasca mereu mai mult, dar putini stiu sa spuna ce in­seamna asta, concret. Recunoaste, daca te-ar intreba cineva ce-ti doresti cu adevarat in viata, ce-ai raspunde? Si nu ma refer la raspunsuri de genul „sa fiu iubit(a), sa castig multi bani, sa am o casa frumoasa, sa fiu sanatos(asa)” etc., etc. Te-ai gandit vreodata ca, poate, toate astea le ai deja? De ce, atunci, nu poti sa spui cu mana pe inima ca esti fericit(a), ca ai o viata frumoasa?

Sa-ti traiesti viata din plin poate avea intelesuri diferite pentru persoane diferite. Oamenii, fiinte complexe si avand personalitati atat de diverse, au interese variate si idealuri care nu pot fi comune intregii specii si care trebuie urmate de fiecare in parte. Cu toate astea, impedimente tinand de partea practica a vietii, de resurse financiare sau, pur si simplu, de teama ne impiedica adesea sa ne dezvoltam ca fiinte individuale atat de mult pe cat ne-am dori. Asa incat a-ti trai viata din plin ar putea sa insemne a incerca sa gasesti balansul ideal intre ceea ce vrea de la tine societatea si ceea ce ai tu nevoie ca persoana, dincolo de constrangeri de ordin practic.

Cei mai multi oameni traiesc pe «pilot automat» si nu-si acorda timp nici macar sa guste cu adevarat ceea ce maninc. Asa incat o conditie importanta, daca vrei sa te bucuri de viata, este aceea de a trai in prezent si de a-ti ingadui sa te bucuri de ceea ce faci in momentul respectiv. Usor de zis, greu de facut. Poate ca sta in firea omului sa vada mult mai usor jumatatea goala a paharului decat pe cea plina. Inabilitatea noastra de a ne opri sa mirosim o floare sau sa admiram jocul de lumini creat de o raza de soare pe un zid, intr-o dupa-amiaza de vara, ne face sa ne lamentam mereu ca, iata, a mai trecut un an si nici nu ne-am dat seama cum a zburat timpul. Iar daca privim inapoi, constatam ca nici macar nu am realizat cine stie ce in anul care s-a scurs – cel putin, asa spun cei mereu nemultumiti de viata. Restul, putini, vor sti, in schimb, sa contabilizeze si sa se bucure de micile realizari – fie ca e vorba de invatarea unei limbi straine, a unui dans pe care iti doreai de mult sa-l poti dansa sau de calatoria intr-un loc in care n-ai mai fost niciodata.

Sentimentul de insatisfactie legat de viata noastra este cauzat de responsabilitatile din ce in ce mai mari pe care ni le asumam zilnic. Oamenii se simt adesea prizonierii muncii lor, ai job-urilor pentru care au facut, de multe ori, eforturi mari ca sa le obtina. Cand ajung acolo unde au visat (sau li se pare ca au visat), constata ca sacrificiul nu s-a incheiat, nici pe departe. Greul vine si din fap­tul ca, de multe ori, pozitia pe care au reusit s-o atinga corespunde mai curand dorintelor si as­teptarilor celor din jur (parinti, prieteni, soti) decat dorintelor si pasiunilor personale. Si atunci, totul devine o corvoada, iar eventualele satisfactii ma­teriale se dovedesc a nu reusi sa compenseze efortul.

Dar cei mai multi continua sa mearga pe drumul ales de altii sau impus de mediul social, fara ca macar sa le treaca prin minte ca viata lor ar putea fi altfel. Si, pana la urma, nu-i greu sa-i intelegi: cati dintre semenii nostri au taria sa-si urmeze visele cand asta poate insemna, de multe ori, sa mearga impotriva curentului? Nu-i mai usor sa te lasi purtat de val? Sigur, asta poate in­semna sa ajungi in alt loc decat acela pe care ti-l doresti, dar efortul de vointa e mult mai mic. Ceea ce duce la exacerbarea acestui tip de problema este, cum spuneam, natura insasi a so­cietatii in care traim. Sigur, e un truism dintre cele mai trendy.

Astazi, reusita in viata a ajuns sa fie definita prin posesiile materiale pe care le acumulezi. Bineinteles, nu-i nimic rau in a-ti dori o situatie materiala buna sau chiar a te bucura de lux (Doamne-ajuta!). Problema apare atunci cand nu esti fericit(a) pentru ca apartamentul in care locuiesti nu e dotat cu mobila semnata de designeri sau ca masina pe care o conduci nu e Jaguar! In acest caz, vei fi tot timpul dezamagit(a) de viata. Cei ce-si doresc mereu mai mult decat pot avea intra, de obicei, intr-un cerc vicios al autodepasirii, consumandu-si tot mai mult timp si energie pentru a acumula mai mult si mai mult, timp in care se simt nefericiti fiindca nu-si pot permite cine stie ce fita a momentului. Si atunci, cum am putea, totusi, sa masuram obiectiv calitatea vietii pe care o traim?

E simplu: intreaba-te cat de mult esti in stare sa te bucuri de viata facand lucruri care-ti plac si cat timp iti permiti sa petreci alaturi de cei pe care-i iubesti. Oa­menii, fiinte sociale prin excelenta, sunt cu ade­varat fericiti atunci cand sunt in stare sa construiasca relatii de calitate cu alti semeni. Ar trebui sa ne masuram calitatea vietii punand in balanta cateva componente cu adevarat esentiale: sanatatea, conditia emotionala si mentala si bunastarea spirituala. Pentru a fi fericiti, ar trebui sa fim in stare sa ne organizam viata profesionala si financiara astfel incat sa putem petrece suficient de mult timp alaturi de cei pe care ii iubim si facand lucruri care chiar ne plac.

In acest fel, ne vom dezvolta cu adevarat, ca indivizi. In fond, e simplu si, daca stai putin (fie si stramb) si judeci (musai drept!), vei vedea ca e ridicol sa te omori dorindu-ti masina aceea cu doua usi din care coboara „proasta aia” in fata restaurantului, cand tu nu reusesti sa-ti faci timp pentru o cina linistita cu parintii. Daca personajul descris mai sus seamana putin cu tine, nu intra in panica: a iesi din aceasta Ciuleandra nebuna nu-i atat de greu pe cat iti inchipui. Tot ce trebuie sa faci este sa te gandesti serios la nevoile tale reale si sa te organizezi in asa fel incat sa obtii un echilibru satisfacator intre responsabilitati si propriile dorinte.

Conform principiului „less is more”, si in cazul asta, primul pas in a obtine mai mult de la viata este… de a cobori nivelul asteptarilor, angajamentelor, obligatiilor financiare si, in general, al activitatilor pe care „trebuie” sa le faci. Intreaba-te cate dintre acestea chiar sunt necesare si acorda mai multa energie lucrurilor cu adevarat importante, cum ar fi sanatatea, relatiile de calitate, increderea in sine. Un bun ajutor in acest sens ar fi sa ne facem o lista cu toate lucrurile pe care am dorit cu adevarat sa le facem de-a lungul timpului.

In mod similar, fa o lista cu toate responsabilitatile pe care le ai si claseaza-le in functie de adevarata lor importanta. Analizeaza cea de-a doua lista si vezi daca nu cumva unele lucruri nu sunt neaparat necesare sau n-ar putea fi delegate. Apoi urmeaza partea cea mai dificila: reconcilierea celor doua liste. Pentru a putea face asta, trebuie sa fii in stare sa-ti schimbi perspectiva din care te-ai obisnuit sa-ti privesti viata. Gandeste pe termen scurt, mediu si lung, avand in minte mai multe unghiuri de vedere: al tau, al familiei, al societatii.

Vei descoperi astfel ca esti in stare sa fii cinstit(a) cu tine insati in ceea ce priveste lucrurile care conteaza cu adevarat. Pe parcursul acestui demers, vei avea de-a face cu propriile temeri, pe care va trebui sa le depasesti. Nu merita sa te agati de tinte de neatins doar pentru ca, schimbandu-ti prioritatile, s-ar putea sa produci niscaiva pagube in ceea priveste stilul de viata, obiceiurile de a cheltui sau chiar zona de confort cu care te-ai obisnuit. Si nu te jena, e normal sa-ti fie teama de schimbare, dar gandeste-te ca schimbarea este cel mai natural lucru de pe pamant: orice pe lumea asta trece prin diferite faze si cicluri , inclusiv viata omului, societatea, natura, anotimpurile si insasi planeta care ne gazduieste. Pana la urma, e cazul sa ne oprim a ne dori ca lucrurile sa mearga doar asa cum vrem noi si sa ne straduim sa obtinem cat mai mult pentru noi in conditiile de care avem parte.

Daca sentimentul ca viata ta nu ajunge nicaieri nu-ti da pace e, probabil, din cauza ca nu ai stiut niciodata suficient de clar incotro vrei sa ajungi. Cel mai adesea, oamenii isi bazeaza viata pe cei din jur, facand ceea ce face toata lumea. Rezultatul? Ne inghesuim toti in aceeasi barca, ceea ce nu-i tocmai de recomandat. Nu uita ca tu esti stapanul(a) vietii tale, deci tu ai puterea (si responsabilitatea) de a-ti hotari calea. Nu societatea. Nu industria in care lucrezi. Nu prietenii, nu familia. Pana la urma, esti o persoana care va simti, mai devreme sau mai tarziu, nevoia de a fi ceea ce este cu adevarat. Un faimos slogan Microsoft spune: „Where do you want to be today?” („Unde vrei sa ajungi azi?”). Pune-ti cat mai des intrebarea asta si, cu siguranta, vei reusi sa vezi mai clar directia spre care vrei s-o apuci, drumul pe care vrei sa mergi, locul unde vrei sa ajungi. Iar asta te va face fericit(a).

Sa incercam...

1. Foloseste cuvinte pozitive cand vorbesti. Daca in mod constant spui “nu pot” ai putea sa te convingi ca e adevarat. Inlocuieste cuvintele negative cu unele pozitive. Spune-ti ca faci tot ce este posibil pentru a avea o relatie fericita, spune-ti ca faci tot ce este posibil sa ai o cariera stralucita, spune-ti ca faci tot ce este posibil sa te pastrezi in forma.

2. Indeparteaza toate sentimentele care nu sunt pozitive! Nu lasa gandurile si sentimentele negative sa te cucereasca cand ai o stare de spirit proasta. Chiar daca e pentru cateva ore pe zi, inlatura negativismul si concentreaza-te asupra lucrurilor pozitive din viata ta.

3. Foloseste cuvinte care evoca puterea si succesul. Umple-ti gandurile cu cuvinte care te fac sa te simti puternic(a), fericit(a), avand control asupra vietii tale. Fa un efort in a te concentra pe aceste cuvinte mai degraba decat pe cele care iti sugereaza esecul sau incompetenta.

4. Practica afirmatiile pozitive. Unul dintre cele mai frecvente exercitii pentru o gandire pozitiva este afirmarea pozitiva. Ce inseamna asta? Repeta-ti o fraza pozitiva de genul “Merit sa fiu fericit(a)” sau “Merit sa fiu iubit(a)”. Crezand ca aceste afirmatii sunt adevarate si repetandu-le mereu vei avea o gandire mai pozitiva asupra vietii.

5. Redirectioneaza-ti gandurile! Aceasta metoda folosita de psihoterapeuti te ajuta sa-ti controlezi gandurile cand incepi sa simti emotii negative ca deprimare sau anxietate. Cum poti face asta? Cand simti ca o astfel de emotie incepe sa puna stapanire pe tine, creeaza un gand fericit, o imagine pozitiva, ceva care te face sa te simti bine pentru a-ti tine sub control sentimentele negative.

6. Crezi ca vei reusi! Nimic nu se compara cu increderea in sine pentru a creea o realitate de succes. Lasa-ti indoielile la o parte si crezi ca veti reusi in indeplinirea obiectivelor.

7. Analizeaza ce a mers prost. Sa gandesti pozitiv nu inseamna sa negi ca nu are ce sa mearga prost. In schimb acorda-ti timp pentru a vedea ce a mers prost si ce a dus la situatia actuala pentru a evita viitoarele greseli si sa privesti inainte mai pozitiv maine.

8. Iarta-te! Certandu-te mereu pentru lucrurile care au mers prost nu va schimba nimic. Spune-ti ca te-ai iertat si permite-ti sa mergi mai departe.

9. Gandeste-te la un esec ca la o oportunitate. Cateodata si cele mai negative lucruri din viata noastra ne prezinta oportunitati pe care poate nu le-am fi vazut altfel. De exemplu sa-ti pierzi slujba poate fi o ocazie buna pentru a-ti deschide propria afacere sau pentru a te intoarce la scoala!

10. Lucreaza la vizualizare. Vizualizand ce vrei sa obtii sau persoana cu care vrei sa fii poate fi o motivatie grozava sa te duca acolo si sa te faca gandesti mai pozitiv cu privire la distanta pe care o ai pana la destinatie.