Vă invit să fiţi atenţi la orice — la faptul că vedeţi acest text, la propria respiraţie, la senzaţia produsă de contactul dintre corpul dumneavoastră şi scaun — preţ de doar şaizeci de secunde, fără a fi distraşi de gânduri discursive. Pare un exerciţiu simplu: nu trebuie decât să fiţi atenţi. Veţi descoperi, însă, că această sarcină este imposibilă. Chiar dacă vieţile copiilor dumneavoastră ar depinde de asta, tot nu aţi reuşi să vă concentraţi la ceva — nici măcar la senzaţia produsă de un cuţit atunci vă este ţinut la gât — mai mult de câteva secunde înainte să vă cufundaţi din nou în vâltoarea gândurilor. Această scufundare forţată în nerealitate este o problemă. De fapt, este sursa tuturor celorlalte probleme cu care ne confruntăm în viaţă.
În niciun caz nu neg importanţa gândirii. Gândirea lingvistică ne este indispensabilă. Este baza planificării, a învăţării explicite, a raţionamentului moral şi a multor altor însuşiri care ne definesc ca oameni. Gândirea reprezintă substanţa fiecărei relaţii sociale şi a fiecărei instituţii culturale existente. De asemenea, ea este fundamentul ştiinţei. Totuşi, identificarea noastră constantă cu fluxul gândurilor — cu alte cuvinte, eşecul în a recunoaşte gândurile drept gânduri, adică apariţii trecătoare în conştiinţă — este sursa principală a suferinţei umane şi a confuziilor.
Relaţia noastră cu propria gândire este atât de ciudată încât atinge punctul unui paradox. Atunci când vedem o persoană pe stradă care vorbeşte singură, de regulă presupunem că este bolnavă mintal. Dar şi noi vorbim cu noi înşine în mod constant — doar că suntem suficient de înţelepţi încât să ne ţinem gura închisă. Vieţile noastre din prezent abia pot fi zărite prin vălul discursivităţii noastre: ne spunem singuri ceea ce tocmai s-a petrecut, ceea ce era să se întâmple, ceea ce ar fi trebuit să se întâmple şi ceea ce ar putea să se întâmple. Ne repetăm tot timpul speranţele şi temerile despre viitor. În loc să existăm, pur şi simplu, ca noi înşine, pare că presupunem existenţa unei relaţii cu noi înşine. Este ca şi cum am avea o conversaţie cu un prieten imaginar dotat cu rezerve infinite de răbdare. Cu cine vorbim?
Deşi majoritatea dintre noi trăiesc cu senzaţia că suntem gânditorul din spatele gândurilor noastre şi receptorul experienţelor noastre, datorită ştiinţei ştim că această perspectivă este distorsionată. Nu există un sine sau un ego distinct care să sălăşluiască precum un minotaur în labirintul creierului. Nu există nicio regiune a cortexului sau vreo cale de procesare neuronală care să ocupe o poziţie privilegiată în ceea ce priveşte persoana noastră. Ca să folosim fraza lui Daniel Dennett, nu există un „centru al gravitaţiei narative”. Totuşi, în termeni subiectivi, nouă ni se pare că există unul.
Tradiţiile noastre contemplative (hinduse, budiste, creştine, musulmane, evreieşti etc.) sugerează la rândul lor, în grade diferite şi cu precizie variabilă, că trăim în mrejele unei iluzii cognitive, dar alternativa la această captivitate este aproape întotdeauna văzută prin prisma unei dogme religioase. Un creştin va recita Tatăl Nostru încontinuu de-a lungul unui weekend, va experimenta un simţ profund de claritate şi pace şi va concluziona că această stare mentală confirmă doctrina creştinismului. Un hindus va petrece o seară recitând cântece evlavioase către Krishna, se va simţi subit eliberat de simţul convenţional al sinelui şi va concluziona că zeitatea pe care a ales-o l-a blagoslovit cu graţie. Un adept al sufismului va petrece ore învârtindu-se în cercuri, va străpunge vălul gândului pentru o perioadă şi va crede că a stabilit o conexiune directă cu Allah.
Universalitatea acestor fenomene respinge afirmaţiile sectariene ale vreunei religii. Dat fiind că majoritatea celor ce au aceste experienţe auto-transcedentale le prezintă ca fiind inseparabile de teologia, mitologia sau metafizica pe care le-o asociază, nu este de mirare că oamenii de ştiinţă şi cei ce nu le împărtăşesc crezul tind să considere relatările produsul unor minţi dezorganizate sau exagerări ale unor stări mentale mult mai obişnuite, precum uluirea ştiinţifică, satisfacţia estetică, inspiraţia artistică etc.
Religiile noastre sunt în mod evident false, chiar dacă anumite experienţe asociate în mod clasic religiilor merită trăite. Dacă vrem să înţelegem cu adevărat mintea umană şi să depăşim unele dintre cele mai periculoase şi mai durabile surse ale conflictelor mondiale, trebuie să începem să ne gândim la întregul spectru al experienţelor umane în contextul ştiinţei.
Dar mai întâi trebuie să conştientizăm că suntem pierduţi în gânduri.
