Internetul

După îndelungi conversaţii pe Internet am ajuns la o concluzie tragică: nu mai ştim să scriem, nu mai ştim să vorbim. Aşa că am pus mâna pe pix şi pe hârtie şi am încercat să mă exprim cu diacritice, lucru pe care - trebuie să recunosc - nu l- am mai făcut de foarte multă vreme.

Ce urât scriu - mi-ar trebui o lecţie de caligrafie sau hârtie normală şi un creion, nu foi mici, veline şi liniate din agendă şi un pix alunecos - după cum zicea cineva, avem nevoie de tot mai puţină hârtie.

Mi se pare că din păcate noi chiar am uitat să vorbim normal, chiar am ajuns să nu mai avem destule cuvinte în limba noastră. Nu mă înţelegeţi greşit: în domenii specializate, unde termenii provin dintr-o limbă sau alta mi se pare absolut normal să nu apară o redefinire a acestor termeni sau o traducere a lor în română, fiindcă am impresia că o mare parte din înţeles s-ar pierde. Dar de aici până la a nu putea vorbi în română fără ca la fiecare 3 minute (în cazuri fericite) să apară un cuvânt american/englezesc nu mi se pare chiar normal.

Să fie asta boala tineretului? Pentru că îmi dau seama că şi eu fac la fel, mai ales când nu vorbesc faţă în faţă cu persoana şi trebuie să mă exprim în scris. Recunosc, unele lucruri chiar "sună" mai bine în engleză, chiar se pot spune mai uşor, chiar sunt considerate deja ca aparţinând vocabularului românesc. Şi recunosc, mi se pare puţin cam târziu pentru a observa acest lucru. Trebuia să îmi dau seama acum vreo multi ani, când colegi de-ai mei de şcoală generală, care învăţau engleză şi erau în clasele de "copii buni" tot foloseau cuvinte în limba pe care începeau să o înveţe; iar eu, membru a plebei, teoretic complet necunoscător a limbii în cauză până prin clasa a 9-a, nu pricepeam ce urmăreau, ce vroiau să dovedească sau să arate. Acum cred că înţeleg. Era ceva ce îi diferenţia de noi, cei oropsiţi, care învăţam rusa şi făceam engleză cum se face orice a doua limbă straină în şcolile şi liceele de la noi (pe scurt, de loc). Era ceva ce îi făcea să se simtă speciali, probabil... altfel nu îmi explic de ce intrau la noi în clasă să întrebe de note (altceva ce nu am înţeles niciodată, dar ce pot să fac?), de cine ce a mai făcut şi apoi chicoteau pentru că aveau impresia că noi nu înţelegem. (apropos, dacă vă simţiţi cu musca pe căciulă, foarte bine, era şi cazul).

Ce nu pricepeau ei este că la ora actuală a ştii o limbă străină este absolut obligatoriu. Să nu ştii este grav. Şi nu din ceva motive abstracte legate de globalizare, societatea internaţională sau alte idei de felul ăsta (sunt şi ele valide, dar pentru românul de rând care nu va pleca niciodată în Statele Unite nu semnifică atâta de mult); din simplul motiv ca fără engleză Internetul este mult mai mic, instrucţiunile de utilizare pentru aparate cumpărate pe acelaşi Internet sunt şi mai greu de înţeles şi o multitudine de alte situaţii asemănătoare. Şi atunci, acea diferenţă a lor s-a pierdut până în momentul de faţă. Nu mai există şi gata. Probabil ăsta era motivul frustrării unora pe la începutul liceului, când se credeau mari şi tari şi tratau plebea cu indiferenţă şi condescendenţă, crezând că încă sunt la şcoala generală, unde ideea că un om ar putea învăţa singur şi din proprie iniţiativă e privită ca un extraterestru aterizat de pe Marte.

Tot un fel de frustrare, dar care vine de altundeva, simt şi eu când văd cum scriu oamenii în limba lor maternă. Hai să zicem că 50% din populaţia ţării nu a înţeles rolul virgulei, iar încercările de a le explica nu au niciun sens: la ce bun foloseşte o oră de teorie despre cum să punem virgule când - cel mai probabil - nu voi fi pus prea des în situaţia de a scrie un text unde virgulele să conteze?

Iar prescutările de genul "aksa" în loc de "acasă" pur şi simplu mă dezgustă. Înţeleg necesitatea de a economisi timp. Chiar o înţeleg foarte bine. Dar ce aveţi, oameni buni, împotriva 'c'-ului? Ce v-a făcut? Cu ce v-a greşit? Nu vă place cum arată?

Şi ce s-a întâmplat cu "bine/bun/da/în ordine/ am înţeles/ am priceput/cum să nu/bine, bine.../sigur...etc", de au fost toate înlocuite cu "ok"-ul atotputernic?

De ce a dispărut cratima sau e folosită complet aiurea? E chiar aşa de greu de priceput că "Bate-ţi" (îndemnul către cineva spre a bate) nu este corect? Că verbul nu se prea foloseşte cu o formă posesivă (decât în comicul "Să-ţi baţi copiii")? Sau, mai simplu, ce să-ţi baţi?

De ce nu mai ştim să folosim sinonime şi ne rezumăm la a scrie aceleaşi şi aceleaşi cuvinte, la a le repeta la nesfârşit? Pentru că - părerea mea - limba este o unealtă. E ca o şurubelniţă, ca un şubler, ca un ciocan. Poate fi îmbunătăţită, dar ce-i prea mult strică. (Să nu-mi spuneţi că nu v-ar displăcea ideea unei şurubelniţe roz cu puf moale în capăt!)

Pentru că - dacă nu ştiţi sau dacă aţi uitat - limba română este de-a binelea interesantă. Are o grămadă de sinonime, poate să exprime o varietate de sentimente (Încercaţi să traduceţi cât de exact posibil substantivul "dor" în alte limbi şi vedeţi ce iese!) şi chiar sună bine. Şi în plus, ne dă şansa să înţelegem din start 15-20% (nu e o părere avizată, doar o presupunere de-a mea) din cuvintele celorlalte limbi latine, să le învăţăm mult mai repede şi să le vorbim fără accent puternic sau complet aiurea.

Şi atunci, de ce ne comportăm aşa faţă de limba cu care ne- am născut? Limba română nu a făcut nici un mare rău nimănui, ca să fie înlocuită cu expresii din engleză la tot al 3-lea cuvânt, nu a distrus nicio altă limbă ca să merite noua ediţie a DOOM-ului (nu jocul, ci Dicţionarul Ortografic Ortoepic şi Morfologic al Limbii Române) şi nici nu are nicio tendinţă imperialistă ca să fie atacată atât de puternic de engleză. Nu vreau să predic un naţionalism dus la extrem sau iubire faţă de tot ce e românesc. Dar încerc să fiu obiectiv: româna chiar e o limbă faină.

Aşa că, oameni buni, vorbiţi româneşte! Scrieţi în română! (evident, raţional şi nu în cazuri în care nu trebuie). Eu promit să fac tot ce pot. Nu ştiu dacă voi reuşi din prima. Şi dacă mă vedeţi scriind pe Internet jumătate în engleză şi jumătate în română, daţi-mi o palmă virtuală peste cap, ca să îmi revin şi să îmi folosesc limba mea, că doar pe ea o ştiu cel mai bine.