Ridic bărbia în speranța că așa am să pot să iau o gură ceva mai sănătoasă de aer. Nu reușesc însă decât să mă înec. Îmi cobor fruntea și îmi cuprind tâmplele în palme. Simt că îmi fuge pământul de sub picioare, dar nu în stânga sau dreapta. Picioarele mele sunt din ce în ce mai departe de mine. Ele sunt din ce în ce mai jos, abia le mai văd. Mă ia amețeala și renunț – închid ochii.

În stomac am același 46 american care bate la nesfârșit. Plămânii mei se tem de pauze, inima pompează din ce în ce mai puternic. Dacă vrea să o ia la fugă sper ca măcar să-mi aducă aerul de care am nevoie. Tac, inspir și atât. Ascult.

Deschid ochii. Sunt pe canapea. Laptopul mi s-a încălzit pe genunchi marcându-mi picioarele cu dungi amuzante. Florile s-au uscat. Ficusul s-a oprit de două săptămâni, nu vrea să mai crească. Măcar o frunză, luptă! Mă amuz. Ce pot să mai debitez la ora asta. Oboseala își spune cuvântul. Telefonul e lângă mine și nu sună.

Mă uit în jur. Sunt lucruri multe de care am ținut cu dinții și pe care simt că e vremea să…le schimb. După o lungă vreme în care tot ce am căutat a fost stabilitatea, cred că a venit vremea. Vremea pentru o nouă etapă, o nouă schimbare, o nouă acomodare, un alt echilibru. Le caut. Păstrez însă frica ursului care s-a mai ales cu o tunsoare de coadă. Așa că nu mă avânt.

Dar știu sigur. A venit vremea.