Eu.Cine sunt eu?

Un punct minuscul in aceasta lume, ca o stea printre milioane de alte stele. Dar totusi fiecare are viata lui. Pe cat de mica, pe atat de semnificativa. Am si eu povestea mea ca toata lumea Iar cand eu nu voi mai fi o stea acolo , in indepartatul si gigantul univers va straluci pentru mine,in amintirea mea, pierduta printre mii de alte stele. Eu sunt o fiinta, un om cu sentimente. Un om care incearca sa-si croiasca un drum in viata, un om care incearca sa-i dea vietii rost.

Sunt un suflet printre milioane de alte suflete , caruia ii place viata. Pentru a putea duce o viata plina de bucurie si fericire este nevoie sa ne cunoastem, sa ne intelegem, sa ne respectam si sa ne ajutam aproapele, pentru a putea trai impreuna , fara a ne face rau unul altuia.

Eu incerc sa fiu o fire vesela si optimista,pentru a putea merge mai departe. Cu totii incercam de mici sa invatam cat mai bine, insa nu doar la scoala trebuie sa invatam, ci ar fi foarte bine sa invatam si din propriile noastre greseli, pentru a le evita si a duce o viata plina de fericire. Este bine sa incercam sa fim mai buni unii cu altii, pentru ca in fata lui Dumnezeu suntem diferiti dar egali si pentru ca fiecare sa poata fi mandru sa spuna EU.

În trecut, mă întrebam adesea ce anume ar fi trebuit să mai învăţ despre mine. Știam mai multe de cât mi-aș fi dorit, lucruri pe care nu le-aș fi dezvăluit nimănui, lucruri pe care îmi doream să pot să le ascund. Mă întrebam într-un mod naiv, necunoscând faptul că ceea ce știam despre mine erau doar ochii tatei, părul bunicii, într-un cuvânt ideile celorlalţi despre cine sunt și cine ar trebui să fiu. Chiar și când aceste idei rămâneau nerostite, mesajul era clar: să fii un copil bun, politicos, calm, muncitor etc. și să nu fii unul neputincios, rău, obraznic, gălăgios.

Și astfel mi s-a conturat personalitatea. Bazată pe acceptarea mesajelor referitoare la cine trebuia să fiu, personalitatea a crescut la fel de mult ca rezistenţa la ceea ce nu voiam să fiu. Așa a apărut carapacea, un fel de înveliș exterioir; intrebare deloc simpla la care a trebuit sa meditez indelung.

Trebuie sa te cunosti foarte bine si sa fii suficient de sincer cu tine pentru a te accepta asa cum esti cu bune si rele si iti trebuie curaj pentru a-ti impartasi experientele traite si lectile de viata invatate din reusite si greseli. Dar este un exercitiu excelent.erior care ascundea ceea ce eram eu de fapt. Am crezut ca le stiu pe toate, m-am grabit sa experimentez cat mai multe.

De nu as mai fi de maine...

M-as duce la toate persoanele pe care le-am invidiat,sa le cer scuze din cauza rautatii mele.M-as duce la mama sa ii spun cat de mult o iubesc si sa ii multumesc ca a avut rabdare cu mine,si mi-a dat mereu puterea sa continui,incercand sa-mi alunge gandul,,nu sunt bun de nimic".M-as duce la persoanele care le iubesc,sa le mai spun odata, pe rand, la fiecare.As incerca sa indrept greselile pe care le-am facut,cerandu-mi scuze ca poate,am gresit fata de uni oamenii.Le-as multumi persoanelor care au incercat sa ma invete ceva,le-as multumi ca au avut dreptate,le-as multumi persoanelor care,datorita lor astazi,sunt ceea ce sunt.Le-as multumi persoanelor care ma iubesc pentru ca o fac.

Le voi multumi persoanelor pentru ca m-au incurajat sa continui,sa nu ma las balta,si le-as multumi chiar si celor care m-au descurajat,pentru ca daca nu am descurajau,nu imi dadeau ambitie sa realizez ceva,le pot multumi si pentru lucrurile rele,pentru ca fara ele,astazi nu as fi ce sunt.Le voi multumi pentru dragostea si veninul lor.

Sa mai si radem

Ati inteles da :))) 

Cum au mai spus şi alţii,  şi cum o spun şi eu de multe ori, viaţa e un labirint cu  două ieşiri, care le cunoştem deja când atingem nivelul supraexistenţial…până atunci fiecare încearcă să-şi făurească o viaţa cât mai bună, având un criteriu propriu fiecăruia de bunăstare…

Cuiva îi este mai importantă familia, cuiva cariera, fiecare atingând anumite ţeluri în viaţă şi profitând de micile sale bucurii… totuşi nimeni nu poate da definiţia concretă a fericirii, căci ea este diferită pentru fiecare om în parte.. care o percepe diferit… o doreşte diferit..şi totuşi..sunt momente când ne simţim inutili… când simţim că plutim în aer fără nici un sens concret.. suntem doar nişte obiecte de decor uneori… suntem doar nişte marionete predestinate marilor jucători ai lumii…

Trăim din iluzia unei bunestări fictive, care ne goleşte sufletele şi ne face să uităm cele mai sfinte lucruri care le avem…ne renegăm ţara, familia.. uităm generaţiile ce au fost înaintea noastră şi lupta lor pentur noi, uităm idealurile care ar trebui să le urmăm cu desăvârşire şi vrem un viitor mai bun în o degradare totală…e adevărat că acolo suntem apreciaţi, pentru că suntem unici, speciali şi cu un cap pe umeri care nu stă doar de dragul de a sta, dar trebuie să ne gândim bine înainte de a face un pas mic pentru noi, dar mare pentru poporul nostru… ar trebui să reflectăm bine ce şi cum facem..nu la dreapta, nu la stânga, ci la mijloc, aşa cum ne este predestinat să fim, mereu la răscruce, mereu în toiul celor mai aprige evenimente şi mereu calzi, ospitalieri şi primitori.. trebuie să ne păstrăm valorile şi să nu fugim după idealuri şi vise străine nouă… trebuie să ne modernizăm, dar nu trebuie să uităm ceea ce a fost cândva,trebuie să ne păstrăm ca entitate… trebuie să fim nişte ” păpuşi ” ultra-moderne care se dirijează singure şi nu ascultă ceea ce le spun alţii.. trebuie să fim Noi Înşine…

Ce ne dorim de la viata ?

Alergăm prin viaţă şi ne zbatem în acest zbucium din care parcă nu mai ieşim, ca într-un final să ne oprim şi să ne întrebăm: ”Ce vreau eu de fapt?”.
Promitem multe, facem puţine, luăm totul, oferim nimic, urlăm, tragem, ţipăm, minţim, pervertim lumea cu ce apucăm, dăm din coate şi apoi ne oprim istoviţi, fără nici o direcţie şi fără nici un ţel. Bârfim, rânjim cu răutate, jignim, atacăm pe la spate, uneltim, ne purtăm necivilizat, apoi ne batem cu pumnul în piept şi urlăm că suntem ”oameni”, că suntem ”fiinţe superioare”.
Vedem maşini luxoase, case mari, haine scumpe şi ne dorim şi noi. Credem că asta ne aduce fericirea care lipseşte. Pentru că da, lipseşte ceva. Ne bem minţile, ne înceţoşăm gândirea şi căutăm ”efecte tari”. Facem promisiuni deşarte, mărturisim iubiri neexistente şi furăm inimi şi trupuri pentru simpla plăcere. Ne-am creat propria Divinitate şi ne proslăvim eul.
Ce ne dorim cu adevărat? Putere, control, să dominăm? Ce ne mulţumeşte, pe noi, oamenii? CE? Omule, opreşte-te o clipă din alergarea ta şi spune-mi, CE VREI de la viaţă?