Logica duhovnicească ne
descoperă raţiunile adânci ale interzicerii femeii de a sluji în calitate de
preot sacrificant la altar. Părintele Adam a născut-o din coasta sa pe Maica
Eva, iar Eva cea Nouă, Fecioara Maria, l-a născut din pântecele ei pe Iisus
Hristos - Noul Adam, explică preotul călugăr Maxim Vlad, asistent universitar
la Facultatea de Teologie din Universitatea Ovidius.
Adam a fost atras în
neascultarea iniţială faţă de porunca lui Dumnezeu de către Eva. Însă nu Eva a
fost răstignită pe cruce ca răscumpărare a neamului omenesc ci Adam cel Nou –
Mântuitorul Iisus Hristos. Bărbatul a fost jertfit pentru păcatul femeii şi de
aceea femeia, asemenea Noii Eve-Fecioara Maria, care privea la trupul Fiului ei
atârnat pe cruce, trebuie să privească la cel pe care l-a ucis prin ispitirea
sa. Astfel, cel care este îndreptăţit să sacrifice şi să se sacrifice este
bărbatul, iar cea care trebuie să nască şi să îngrijească este femeia. Maica
Domnului nu s-a despărţit de trupul Fiului ei aflat pe Cruce ci a participat
prin intermediul unei empatii compătimitoare inexprimabile la sacrificiul
Fiului său, Dumnezeu Omul Iisus Hristos pentru şi în numele întregului neam
omenesc.
Creştinismul nu este
misogin, spune părintele Maxim Vlad. Canoanele nu permit intrarea femeii în
altar dintr-un singur motiv: ea nu poate fi „preotul” familiei şi nici al
societăţii. Prin urmare, rostul ei nu este acolo. La începutul creştinismului,
altarul nu era despărţit de restul Bisericii, ca acum. El reprezenta, pur şi
simplu, locul unde preoţii săvârşeau jertfa lui Hristos, locul unde Hristos
poposea în mijlocul poporului său. Prin urmare, neavând legătură cu preoţia,
femeia nu avea ce să caute la altar. Discuţia accesului în altar a femeii
începe simultan cu discuţia despre hirotonia femeii, o situaţie pe care
Ortodoxia o consideră incompatibilă cu rostul şi poziţia femeii în
creaţie.
Tot aşa de incompatibil
ar fi să cerem bărbaţilor să nască. Dincolo de imposibilitatea fiziologică (pe
care unii se străduiesc să o depăşească, în mod absurd) rămâne
incompatibilitatea sufletească: bărbatul nu poate fi „mamă” şi toată
afectivitatea ce se impune, cum tot aşa femeia nu poate fi „tată”. N-o sa
vedeţi un bărbat dăruindu-se copiilor cum o pot face doar mamele.
Altarul rămâne zona
lăcaşului de cult unde îşi avea rostul doar preotul, care îl aducea pe
Hristos poporului. Primele canoane ale Bisericii susţin că „nu i se cuvine
femeii să intre în altar” tocmai pentru că ea nu are nici un rost acolo. Dar nu
numai femeii, ci şi bărbaţilor, canonul 69 al Sinodului VI Ecumenic stipulând
că „Nimănui dintre mireni nu-i este îngăduit să intre în altar”, interzice
accesul în Sfantul Altar.
Prin urmare, femeia nu
este discriminată în raport cu bărbatul mirean şi nici cu preotul pentru că nu
are voie să intre în altar. Şi totuşi, ar spune unii, bărbaţii intră în altar
iar femeile nu. Nu e chiar aşa. Şi femeile pot intra, în anumite cazuri
excepţionale, tocmai pentru a sublinia că Biserica nu practică
misoginismul, dar nici dezordinea. Prima situaţie este sfinţirea unui
nou altar. Atunci, toată suflarea creştină poate intra în altar (şi chiar
este chemată), ca semn al iubirii divine, care se va oferi lumii printr-un nou
spatiu de Jertfă a Trupului şi Sângelui lui Hristos. A doua situaţie este la
mânăstirile de maici. O monahie reprezintă (ca şi monahul) o stare excepţională
a omului în lume: lasă toate cele ale lumii şi se dăruieşte total lui
Dumnezeu, de aceea ele se şi numesc „miresele lui Hristos”. De aceea, canoanele
spun că „le este îngăduit călugăriţelor să intre în altar”, ca să ajute preotul
la slujire, aşa cum şi la parohie anumiţi bărbaţi mireni ajută preotul la
slujbe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu