Cautand

Am obosit sa te caut. Ori am gresit drumul, ori am mers prea incet, ori am fost neatent si nu am bagat de seama cand am trecut pe langa tine.

Am fost mereu sigur ca voi sti, atunci cand te voi vedea. Din primul moment. Ca voi sti cu inima. Ca-ti voi sti mirosul. Ca-ti voi recunoaste respiratia. Ca oasele mele, carnea mea, toti muschii, firele de par si degetele, se vor prelungi inspre tine intr-o uniune perfecta, ca imbinarea triumfala a ultimei piese dintr-un puzzle neterminat.

Unde esti?  Pe unde ai umblat??! Pe unde umbli? Existi??! M-am bazat pe tine. Altfel, nu as fi mers mai departe – atat de departe… Niciun pas. Niciun sfert de pas. M-as fi incapatanat sa raman pe o piatra slefuita de apa unei mari zbuciumate si sa privesc de pe tarm.

M-as fi multumit sa fiu un simplu naufragiat. M-as fi putut impaca cu acest gand. Nu era mai bine asa?

De ce sa-mi fi facut atatea bataturi in talpile intepate de iarba uscata pe care am calcat descult, cautandu-te? De ce sa-mi tremure mainile de atatea emotii scufundate in tacere si incercari de uitare? De ce sa-mi las pletele sa curga in valuri pe care nu o sa le imblanzesti nicicand? De ce sa-mi conturez buzele rosii si pline, daca nu le vei privi si saruta nicioadata? De ce sa ma agat, ranindu-ma pana la carne, de resturile de amor ale unor sosii nereusite ale tale?

De ce sa ma incapatanez sa te construiesc dintr-un vis, dintr-un dor, dintr-o speranta?

Esti o iluzie sau chiar existi?

Tu …

Macar spune-mi. Trimite-mi o veste. Ar fi pacat sa fug o viata intreaga – de la inceput spre sfarsit si chiar de la sfarsit spre inceput – in cautarea ta. As putea sa ma opresc cat mai am ceva timp. Sa-mi trag sufletul si sa mananc inghetata. Sa merg cu bicicleta si in concediu la munte. Sa ma inscriu la cursuri de dans sau sa fac spaniola intensiv. Sa mananc pe saturate ciocolata si sa merg saptamana de saptamana la film la Mall. Sa port discutii marunte despre dragostea altora. Etc… Iti dai seama cate as putea face, daca nu as fi intr-o continua alergare, cautandu-te?

Mi-e sete. Nu ma satura nicio apa pe care mi-o intind maini miloase, dar straine dorului meu.

Ma dor incheieturile. Nu ma alina nicio mangaiere, nicio mana calda ce-mi cuprinde gleznele slabite de fuga.

Inima imi bate mult prea repede si m-a apucat o neliniste patologica. Nicio soapta nu stie sa o opreasca din goana nebuna, nicio sarutare nu-mi stinge teama de singuratate.

Cred ca imbatranesc….

Am obosit sa te caut…

Poate ma vei gasi. Tu. Daca totusi existi.

Pana la urma, speranta moare ultima…

De va fi prea tarziu, vei citi la capul meu: te-am cautat o viata de om. Da, ai inteles bine. Te-am cautat! Nu te-am asteptat.